Get Adobe Flash player
ziare.antena3.ro

Arhive



Cartea care m-a convins să scriu o carte: Gigica Ivonette Peptănaru, „Cele şapte biserici din Giurgiu”

Foto coperta„Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale, o are Biserica,

până la a doua venire a Samarineanului, când i se va răsplăti ei osteanala.

Iată adevărata împlinire a legii în iubire.” (Părintele Arsenie Boca)

Anul acesta de Ziua Muncii – 1 Mai, când tot românul se odihneşte, fetița mea de numai cinci ani a simțit că este un fel de sărbătoare și a vrut să mergem toată familia în parc. Și, pentru că ne aflam în vizită la socrii mei, la Giurgiu, am ales parcul „Mihai Viteazul”. După vreo oră de zbenguială prin leagăne și tobogane, copilul a vrut o vată pe băț. M-am conformat, am mers în colțul parcului, am stat la coadă, am cumpărat preadulcele produs din zahăr și m-am întors pe alee la copil.

În timp ce-mi căutam cu privirea copilul, am trecut pe lângă doi oameni ce păreau a fi soț și soție, puțin trecuți de 60 de ani, care întinseseră pe o bancă patru-cinci volume în format mic. Dintre toate, am zărit cu coada ochiului un titlu: Cele şapte biserici din Giurgiu… Am continuat să merg spre copil să-i duc delicatesa, însă deja începusem să mă frământ, zicând în mintea mea: „Doamne, ce semn mai este și acesta?” Scriam la o carte despre bisericile Găeștiului, orașul în care am copilărit, dar, cu cât avansam în cercetare, cu atât mai mult subiectul devenea din ce în ce mai complex, încât voiam să renunț. Mă tot gândeam la acel titlu, văzut în treacăt, şi-mi dădeam seama că sunt prea multe coincidențe, ca acesta să nu fi fost un semn: Giurgiu și Găești încep chiar cu aceeaşi majusculă, ambele au fost capitale ale isprăvnicatului de Vlașca, amândouă au fost mari târguri zonale aşezate pe rutele comerciale, în oraşe sunt exact șapte biserici. Mai mult, aveam să aflu curând faptul că trei biserici din Giurgiu se numesc ca altele trei din Găești: „Sfânta Treime”, „Sfântul Nicolae” și „Biserica Eroilor”.

M-am întors la banca pe care erau așezate cărțile, am luat-o cu emoție pe cea ochită, am deschis-o și am realizat că pe ultima copertă se afla chipul doamnei din fața mea. Am intrat în vorbă și am rugat-o să-mi dea un exemplar cu autograf. I-am povestit despre mine, de unde sunt şi că am scris și eu o monografie a unei biserici, dar şi că intenţionez să scriu despre toate bisericile din orașul meu natal. Atunci, soțul autoarei a remarcat că, din toți cei care se perindau prin faţa cărţilor de pe bancă, niciun giurgiuvean nu s-a oprit interesat, decât eu care nu eram de-al locului. I-am spus că istoria mai cunoaşte exemple similare şi i-am reamintit pilda celor zece leproşi, când, din cei zece vindecaţi, cel care s-a întors să mulţumească Binefăcătorului său nu era de neam iudaic, ci samarinean (cf. Luca 17, 11-19). Aşa s-au petrecut faptele şi de atunci, cu toate că am lecturat cu nerăbdare cartea, chiar în săptămâna în care am primit-o, abia cu această ocazie am reuşit să public o recenzie. Ţin să precizez că, despre lucrarea la care mă refer acum, n-am regăsit, cel puţin în presa online, nicio recenzie amănunţită, ci numai prezentările de rigoare, scrise cu prilejul lansării cărţii.

Lucrarea aparţine unei trilogii iniţiate de autoare, în care se înscriu trei cărţi, inclusiv aceasta, despre Giurgiul istoric. Este apărută în bune condiţii grafice la Editura Studis, în anul curent, având un număr de 111 pagini. Pe prima copertă, creată de Dorel Sârbu, pe un fond albastru degrade, sunt ilustrate cele şapte biserici istorice – atribut contestat pe nedrept de anumiţi critici – din Giurgiu, în plan central fiind Catedrala Episcopală, iar pe ultima copertă apare portretul autoarei, însoţit de motivaţia acesteia de a scrie o atare lucrare, şi un citat din poetul nostru naţional despre Biserica neamului. Sunt redate 28 de ilustraţii color realizate de Ionuţ Preda şi Emil Pălăngean, cuprinzând: faţade ale bisericilor, iconostase, icoane ale hramurilor, detalii de pictură murală, policandre etc. De asemenea, sunt inserate în lucrare citate din mari teologi: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Nichifor Crainic, Ierom. Arsenie Boca ş.a., pe unul dintre acestea alegându-l ca moto al acestui articol. Se mai găsesc în carte scurte învăţături de credinţă despre: Sfânta Treime, Sfânta Cruce, Sfânta Taină a Spovedaniei, rugăciune, metanii etc. Principalele surse bibliografice ale lucrării sunt citate în text, însă ar fi fost indicată enumerarea lor într-o listă finală. În ordinea cronologică a apariției lor, acestea au fost: Regulamentul Organic (1831); Ioan Boldescu, Monografia oraşului Giurgiu (1912); Scarlat A. Stăncescu, Din trecutul oraşului Giurgiu (1935); Constantin Enache, Compendiu Monografic – Municipiul Giurgiu (2005); Prof. Univ. Dr. Radu Ştefan Vergatti şi Protos. Dr. Teodor Şerban, Catedrala Episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din Giurgiu. Monografie–album (2015); pisanii; istorice ale bisericilor şi unele documente de arhivă. În carte apar nume de ierarhi, preoţi, ctitori, zugravi, prefecţi, primari, ofiţeri, profesori ş.a., care au avut o contribuţie majoră, din veacul al XIX-lea şi până în prezent, la ridicarea şi finalizarea lăcaşurilor de cult din oraşul riveran bătrânului Danubius. De altfel, în Precuvântarea lucrării, semnată de Pr. Marian Ciocănel, parohul Catedralei Episcopale din Giurgiu, s-au scris următoarele: „Lucrarea […] vine să confirme faptul că Biserica a ocupat şi ocupă în continuare, în conştiinţa oamenilor ce şi-au legat viaţa de acest oraş, un loc special, cu multe valori şi elemente istorice ce merită evidenţiate, iar bisericile – cele şapte în cazul de faţă – au reprezentat pilonii credinţei în vremuri de restrişte.” Cu certitudine, viaţa religioasă a creștinilor giurgiuveni sporeşte odată cu ieşirea oraşului de sub stăpânirea turcilor şi retrocedarea acestuia Țării Românești, datorită influenţei ruşilor, după 1829 începând construcţia sau refacerea bisericilor care apar în carte. În acest sens, autoarea subliniază rolul deosebit al lui Pavel Kisseleff la dezvoltarea oraşului Giurgiu, implicit aportul generalului rus, dar ortodox, la construirea unor biserici  din oraşul dunărean. Capitolul I este unul general şi cuprinde informaţiile anunţate în titlul său: Istoricul bisericilor giurgiuvene. Redăm mai jos câteva aspecte şi date istorice, mai puţin cunoscute publicului larg, despre aceste biserici, care se regăsesc în carte.

Catedrala Episcopală din Giurgiu s-a construit între anii 1840–1852, pe locul unei biserici mai vechi ridicată în anul 1806 (p. 15). De valoare artistică este tâmpla lăcaşului de cult realizată în stil baroc. În relaţie cu hramul catedralei „Adormirea Maicii Domnului” (15 august), autoarea a inclus un pasaj (p. 22) care priveşte stabilirea lunii august ca lună dedicată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, printr-un edict imperial dat la 1 august 1297 de împăratul Andronic al II-lea Paleologul, act care a contribuit la întărirea cultului marial în spaţiul răsăritean.

Biserica „Sfântul Nicolae” – monument istoric al oraşului – „a fost transformată la iuţeală în timpul războiului din 1828–1829 ” (apud I . Boldescu) din geamia „Bairacli”, căreia i s-a adăugat în 1830 o absidă a altarului şi un pridvor (pp. 28-29). A primit hramul „Sfântul Nicolae” (6 decembrie), în onoarea Ţarului Nicolae I, biserica fiind amenajată pentru pomenirea oştaşilor ruşi morţi pe câmpurile de luptă în Războiul ruso-turc (pp. 27-29). Şi după Războiul de Independenţă (1877–1878), biserica a fost înzestrată cu odoare din dania mai multor generali ruşi (p. 30). Actualul locaş s-a zidit din pietrele de la zidul Cetăţii Giurgiu şi din piatră de Rusciuc din Bulgaria, începând din anul 1905, fiind sfinţită de PS Arhiereu Calist Ialomiţeanu în 1907 (p. 29, p. 34). La 1833, unul dintre cele trei clopote ale acestei biserici ajunge în turnul cu ceasornic al oraşului, turn care, de asemenea, aparţinuse cultului islamic, servind odinioară ca minaret, din care erau chemaţi la rugăciune musulmanii din Giurgiu (p. 34). Grav afectată de bombardamentele din 1944, pictura bisericii a fost restaurată de pictorul Nicolae Stoica (p. 35). Adăugăm că modul apariției acestei biserici dintr-o geamie este unic în Giurgiu, acesta fiind poate și motivul pentru care, pe postul național TVR2, la concursul prezentat de V. Ianțu, „Câștigă România”, din 27.06.2018, am remarcat cu uimire și bucurie că una dintre întrebări se referea la cum a luat ființă acest lăcaș de cult ortodox.

Biserica „Sfânta Treime” s-a construit în „cioflâcul Smârda” în 1837, iniţial din lemn (p. 42). În completare, trebuie spus că în limba turcă „ciflic” însemna „sătuc” (cf. Dicţionarul Onomastic, 1963) sau, după alţii, „loc de grădini”, iar în slavă „smârda” însemna „duhoare”, „murdărie” (cf. DER, 1958–1966), cu sens de „necurat”, atribute asociate cu un cimitir, despre care se știe că era și înainte de ridicarea bisericii, semn că, anterior anului construirii lăcaşului de cult, exista deja acolo un spaţiu al cultului ortodox. În 1864 s-a ridicat o biserică din zid care, fiind avariată major de cutremurele din anii 1940 şi 1977, a fost refăcută integral, de fiecare dată prin străduinţele preoţilor parohi care o deserveau (p. 45).

La finalul capitolului despre această biserică sesizăm totuşi două erori dogmatice, pe care este bine să nu le lăsăm neîndreptate, sperând ca într-o ediţie viitoare să se țină seama de recomandările noastre. Astfel, s-a scris: „Dumnezeu Tatăl este singurul Creator şi Atotputernicul” (p. 45), însă – deși de multe ori, inclusiv în Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, atributul de „Creator” este dat lui Dumnezeu Tatăl – la creaţie participă toate Cele Trei Persoane Treimice. Acest fapt este evident încă din primul capitol al Facerii, unde: se folosește pluralul „Elohim”; toate sunt aduse la ființă prin Logos (cf. Ioan 1, 1-3); „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”; se spune: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” ș.a.m.d. În ceea ce priveşte Teofania de la Botezul Domnului Iisus, se afirmă în carte: „Atunci botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină”, însă botezul lui Ioan, după cum el însuși spune (Ioan 1, 33), nu este cel creștin, dătător de har, ci doar unul al pocăinței, ce pregătește și preînchipuie Botezul „cu Duh Sfânt și cu foc”, Taina fiind instituită prin cuvintele: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

Biserica Grecească sau a „Tinerilor”, cu hramul „Buna Vestire” (25 martie), a fost construită între 1863–1865, din donaţia consistentă de 500 de galbeni a prinţului Alexandru Ipsilante şi a unor fruntaşi greci din Giurgiu (E. Ligearapolu, I.D. Malcoci, H. Varnali ş.a.), pe atunci fiind 220 de familii de greci în oraş (pp. 55-57). Aceştia mergeau la biserica „Adormirea Maicii Domnului”, unde slujba se ţinea în greacă şi română, însă, prin secularizarea lui Cuza, se impunea ca unică limbă cultică numai româna, aşadar grecii au cerut să aibă biserica lor (p. 56). Providenţial este scăpată de demolare prima dată prin intervenţia Patriarhului Justinian, în 1965 (p. 53), şi a doua oară de R. Kirk, ambasadorul SUA în România, care a vizitat-o în 1987 şi a fost impresionat de pictura renascentistă, aflată în interiorul acestei biserici şi executată de Gh. Tattarescu, în ulei (p. 54, p. 57).

Biserica Eroilor, cu hramul „Înălţarea Domnului”, s-a ridicat între anii 1926–1939, la iniţiativa filialei Giurgiu a Societăţii „Cultul Eroilor” (p. 66), fiind sfinţită de PS Episcop al Armatei, Dr. Partenie Ciopron, cu grad de general de brigadă. În incintă s-a ridicat atunci şi „Mausoleul Eroilor”, opera artistului State Balosin, în care sunt înmormântaţi eroii de diferite naţii: 350 de soldaţi români căzuţi pentru patrie în Primul Război Mondial şi 69 de militari germani decedaţi în spitalul din apropiere în acelaşi război. Osuarul păstrează rămăşiţele a peste 4.000 de ostaşi români deshumaţi din judeţ şi din Bulgaria, ale unui ofiţer bulgar decedat în 1913 şi ale altor trei soldaţi francezi decedaţi în 1918 (p. 66). În biserică, de o valoare deosebită artistică este catapeteasma în stil bizantin, pictată de maestrul Dumitru Hornung după schiţele baronului Georg von Lowenthal (p. 72). Fiind în pericol de a fi translată înainte de 1989 şi degradată încă din 1966, a fost renovată abia între anii 1992–1999, fiind sfinţită de Episcopul Teodosie Snagoveanul şi Mitropolitul Neofit de Ruse (p. 75).

Biserica „Sfântul Gheorghe”, cu hramul patronului spiritual al oraşului (23 aprilie), a fost ridicată de mahalagii din Cartierul Verde, între anii 1838–1840. Peste o jumătate de veac, aici slujea Pr. Zamfir Popescu, Proistosul (Protopopul) judeţului Vlaşca (pp. 85-86). A fost restaurată integral între anii 1936–1937, apoi, fiind avariată de cutremurul din 1990, a fost restaurată între anii 1994–2005, fiind resfinţită în anul finalizării reparaţiilor de trei ierarhi: Mitropolitul Neofit de Ruse şi Episcopii Sebastian Ilfoveanul şi Laurenţiu Streza.

Biserica „Sfântul Haralambie”, cu hramul la 10 februarie, fostă capelă a cimitirului omonim, a fost înălţată, la 1862, de locuitorii din cartierul Ciair, pe cheltuiala preotului Florea (Stănescu) Duhovnicu, văduv, fără de copii, ce a contribuit cu toată averea sa şi cu cea moştenită de la părinţi la construirea acestei biserici (p. 98). S-a restaurat iarăşi în anul 1924, s-a repictat în 1935, s-a reparat capital în 1938, iar, după inundaţiile Dunării din 1942, s-a reparat din nou, fiind resfinţită (p. 99).

Cartea se încheie cu un scurt Dicţionar de termeni (pp. 108-109), care nu sunt ordonaţi alfabetic, ci după cum probabil apar în lucrare, cuvinte mai vechi, precum: „pantahuză”, „ceair”, „embatic”, „prestol” ş.a., care, alături de alţi termeni arhitecturali: „sageac”, „cercevele” ş.a., dau savoare textului şi transpun lectorul în vremuri demult trecute. În loc de „prescomidiar”, se impune, desigur, tot într-o ediţie ulterioară, utilizarea termenului „proscomidiar”. La pagina 110 s-a inclus o notă de lectură aparţinând doamnei Georgeta Olteanu, coordonatoarea lucrării şi membră a „Ligii Scriitorilor Români”.

Pentru amabilitatea de a-mi dărui un exemplar din cartea dumneaei, mulţumesc pe această cale autoarei, recunoscând că lucrarea unei doamne, care nu este nici istoric şi nici teolog, m-a încurajat, pe mine, licenţiat în teologie istorică, să nu abandonez scrierea unei cărţi similare despre bisericile din Găeşti, carte care la data publicării acestei recenzii este aproape finalizată, urmând a fi în curând publicată.

Nu putem încheia mai frumos acest demers publicistic decât cu textul ales de autoare spre a fi tipărit pe ultima copertă, sinteză permanent actuală despre Biserica Ortodoxă Română: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi socotit cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (Mihai Eminescu).

de Bogdan STOICA–GĂEȘTI

Neintitulat

Comentariile voastre sunt încurajate şi deschise. Injuriile, insultele, calomniile sau orice tip de comentariu agresiv sau neargumentat vor fi eliminate.
De acelaşi tratament vor avea parte şi atacurile personale asupra altor cititori, sau asupra persoanelor publice ori asupra autorilor materialelor.
Vă mulţumim pentru înţelegere.

Arhive