†AMBROZIE

DIN MILA LUI DUMNEZEU, EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler,

cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu,

iar de la Noi arhierească binecuvântare!

„Ce am auzit, ce am văzut şi am pipăit cu mâinile noastre despre Cuvântul vieţii, aceea să vestim”.

(I Ioan 1,1)

Preaiubitului cler, cuvioși și preacucernici părinți, slujitori ai Sfintelor Altare, binecredincios popor al lui Dumnezeu, Hristos a înviat!

În această noapte binecuvântată, sfintele biserici sunt împodobite prin prezenţa atât de numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina Învierii. În niciun moment din timpul anului, creştinii nu simt o mai mare dorinţă de a fi cu toţii în biserică, aşa cum simt în această noapte. Astăzi este ziua biruinţei veşnice a Învierii Domnului, minunea minunilor şi praznicul praznicelor. Este cel mai mare act de început de istorie a creştinismului! Credinţa în înviere este viaţa Bisericii, este existenţa ei, este permanenta bucurie a credincioşilor, este faptul unic ce nu se va mai repeta. Astăzi, creştinii din toate colţurile lumii ortodoxe se salută cu „Hristos a înviat!”, mărturisind atât realitatea istorică a morţii şi învierii Mântuitorului Iisus Hristos, dar şi plinătatea duhovnicească a sfărâmării porţilor iadului, prin care noi toţi am primit „har peste har”. În formula de salut a Paştelui este cuprinsă întreaga învăţătură a Bisericii, esenţa credinţei noastre şi fundamentul întregii activităţi ecleziale. Astăzi purtăm pe buze aceleaşi cuvinte şi, prin ele, ne facem părtaşi la întreaga lucrare a Bisericii, din toate timpurile şi locurile. Nu cuvintele sunt cele ce ne întăresc în credință şi ne dau puterea mărturisirii, ci sensul lor duhovnicesc, puterea lor de a descrie adevăruri pe care mintea singură nu le poate cuprinde.

Dreptmăritori creștini,

Ziua Învierii este un prilej de bucurie duhovnicească şi de mărturisire a credinţei noastre în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, este semnul milostivirii lui Dumnezeu către noi.

Ea este temelia învierii noastre la sfârşitul veacurilor, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa”. (I Cor. 6, 14) Domnul Hristos a venit în lume pentru sufletul omului, S-a răstignit pentru noi, S-a coborât la iad pentru strămoşi, a înviat a treia zi pentru toate generaţiile de credincioşi, arătându-ne tuturor dimensiunea universală a Învierii Sale. Desigur, mintea noastră nu poate înţelege dacă nu este ajutată de credinţă. Nimeni nu poate crede în Învierea Mântuitorului Hristos dacă nu este convins de existenţa nemuririi sufletului prin viaţa lui sfântă de aici, de pe pământ.

Adevărul credinţei nu poate fi în afara urmării lui Hristos, ci în această nevoinţă permanentă pentru desăvârşire. Sfintele Paşti reprezintă izvorul comunităţii şi al comuniunii între Dumnezeu şi oameni, între cer şi pământ, între cei vii şi cei morţi, pentru că minunea Învierii constituie taina iubirii desăvârşite şi biruinţa deplină asupra morţii şi a păcatului. Este iubirea Sfintei Treimi revărsată pe pământ prin Întruparea, Moartea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu. În învățătura Părinților Bisericii, creştinul este un om al iubirii, pentru că însuşi Cel ce l-a creat este Dumnezeul iubirii. Aici trebuie căutată originea dragostei: în faptul că noi purtăm prin creaţie chipul unui Dumnezeu iubitor şi ne împărtăşim real de acesta. Iubirea este cea care ne cheamă la viaţă şi, ca atare, răspunsul nostru trebuie să fie unul pe măsură. Existenţa umană este centrată pe Dumnezeu, este dintru început teocentrică, iar viaţa este a fi întru relaţie cu Izvorul Vieţii. Potrivit părintelui John Meyendorff, omul este „fiinţă deschisă” spre Dumnezeu1. Taina omului se ascunde şi se descoperă în acelaşi timp în termenii chip şi asemănare. Dumnezeu în Treime este imaginea supremei iubiri la care fiinţa umană este chemată să adere în chip liber, să o facă să rodească în sufletul său şi, prin sine, în semeni.

Învierea Domnului a adus în lume împăcarea omului cu Dumnezeu, mântuirea şi pacea sufletească. Prin ea ni s-au deschis larg porţile cerului pe care le păzeau îngerii de la căderea omului în păcat, răscumpărat prin Hristos – Adam cel Nou. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu nu se sfârşeşte în durerea patimilor şi a Crucii, ci dăinuie pururea în bucuria Învierii din morți. În această noapte a biruinţei, Adam cel Vechi se bucură împreună cu Adam cel Nou – Hristos de lumina dumnezeirii. Împreună cu el, toți drepții Vechiului Testament, adormiţi întru nădejdea venirii celui ce avea să-i răscumpere din robia celui rău, laudă taina Învierii. Nu vom putea urca duhovniceşte către Înviere dacă nu vom înțelege taina Întrupării şi Jertfei Fiului lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire! Dumnezeu cel în Treime mărturisit şi slăvit, din iubire ne-a adus la ființă şi ne-a dat puterea de a stăpâni lumea. Stăpânirea ne-a fost încredințată, însă nu după măsura puterii lumeşti, ci după măsura creşterii duhovniceşti. Din iubire pentru om, El a creat tot ce se cuprinde în stihiile acestei lumi şi, tot din nemărginita Sa iubire pentru cea mai aleasă dintre creaturile Sale, El a trimis pe Unul Născut, Fiul Său, ca să se jertfească pentru a-l mântui pe om de sub stăpânirea păcatului (cf. Ioan 3. 16). Întregul adevăr al Revelaţiei lui Dumnezeu poate fi exprimat într-un singur cuvânt: iubire. „În aceasta este dragostea – spune Sfântul Evanghelist Ioan – nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 10). Învăţătura Bisericii noastre este că „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16)2.

Iubiți credincioși,

Sărbătorile pascale sunt marcate, indiferent de loc sau de timp, de solemnitatea şi de lumina de neexprimat în cuvinte a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Există, desigur, tradiţii specifice fiecărei zone, iar Vlaşca nu face excepţie de la această regulă. Atât în parohiile de la malul Dunării, cât şi în cele din nordul Episcopiei, se păstrează obiceiuri prin care se sărbătoreşte deopotrivă sărbătoarea Învierii şi statornicirea primăverii. Păstrarea acestor datini este cu atât mai importantă cu cât astăzi lumea se îndepărtează tot mai mult de valorile înaintaşilor. Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne face să medităm la viaţa noatră, la anii copilăriei, la biserica luminată a Paştelui copilăriei noastre. Această zi ne face să călătorim pe drumul amintirilor în lumina Învierii alături de părinţii şi bunicii noştri. Este ziua care ne arată deplin iubirea Dumnezeului nostru către noi şi a noastră către El. E dragostea de chipul, glasul şi grija părinţilor care ne-au crescut. Este amintirea duioasă a glasului mamei, care ne-a adormit cu rugăciunile strămoşilor. E dragostea de obiceiurile, tradiţia şi sărbătorile familiei, ale satului, oraşului şi ale poporului nostru. Acest timp al amintirilor mă face să pun o întrebare acelora dintre dumneavoastră care purtaţi mai mulţi ani pe umeri: vă mai amintiţi de gustul laptelui matern cu care aţi fost crescuţi la sânul mamei? Cu siguranță că nu! Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul credinţei. Cu toate că nu ne mai aducem aminte de felul în care am primit credinţa de la bunicii şi părinţii noştri, care ne-au adus pentru prima oară la biserică pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, cu toate acestea, am crescut duhovniceşte, păstrând în noi comuniunea cu cei dragi, noi fiind fărâmă din ei. Nu vom putea niciodată să uităm amintirea preoţilor care ne-au binecuvântat copilăria şi care au sădit în noi sămânţa dragostei şi a bunătăţii, ne-au făcut să înţelegem că în relaţiile noastre cu semenii trebuie să cultivăm virtutea credinţei, care reprezintă cea mai înaltă treaptă a existenţei omeneşti.

Într-adevăr, tendinţa contemporaneităţii este aceea de a contesta tot ceea ce ţine de trecut, considerând că omul post-modern nu mai are nevoie de reperele pe care acesta le poate oferi. Abordând o astfel de atitudine, pierdem din vedere că anulăm propria noastră capacitate de a raţiona, ne dezrădăcinăm, devenim seminţe ce au rodit firav şi atât de trecător la marginea drumului. Cu toate acestea, nu modernitatea în sine este vinovată de această situaţie. Noi am creat modernitatea şi tot noi avem posibilitatea de a o transforma. În spaţiul eclezial însă, nu putem pune problema nici a modernităţii, după cum nu putem pune nici problema atât de des invocată în ultima vreme, a anacronismului religios. În Biserică ne aflăm în proximitatea veşniciei, astfel că orice abordare extra-eclezială a realităţii nu-şi mai are locul. Odată apropiaţi de taina dumnezeiască a morţii şi învierii Mântuitorului, trecutul, prezentul şi viitorul se reunesc şi se împlinesc în viaţa împreună cu Hristos. Drumul cel bun este drumul Bisericii, drumul împreună cu Hristos. Rămânerea pe acest drum nu este posibilă doar prin respectarea rânduielilor bisericeşti, fără o interiorizare a acestora. Este adevărat că aceste rânduieli reprezintă paznicii neadormiţi ai Ortodoxiei, însă ele nu trebuie înţelese în sensul rigid al normelor. În tradiţia Bisericii, aceste rânduieli fac dovada mai degrabă a deschiderii permanente a credincioşilor faţă de iubirea nesecată a Preasfintei Treimi, dar şi faţă de ei înşişi. Rămânerea statornică în rânduială păstrează neîntunecată perspectiva unităţii; derapajele ce duc la părăsirea acestui drum ne pun înainte un număr covârşitor de pseudo-soluţii, a căror finalitate o reprezintă eşecul duhovnicesc.

Mai mult, privind la Taina morţii şi Învierii Domnului ne regăsim în faţa celei mai mari dovezi a iubirii şi smereniei Fiului lui Dumnezeu.

De aceea, fiecare dintre noi trebuie să se îmbrace cu haina smereniei pentru a ne apropia de Hristos care, aşa cum ne învaţă apostolul neamurilor, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. (Filip. 2, 8). Adevărata smerenie este totdeauna primită. Spune frumos psalmistul că „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Părinţii Bisericii învaţă că, după cum mândria reprezintă începutul căderii, smerenia este începătura mântuirii. Dificultatea apare atunci când adevărata smerenie este înlocuită de falsa smerenie. De multe ori nu ne dăm seama de trecerea de la o stare la cealaltă, avem impresia că lucrarea noastră este bineplăcută lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, literatura duhovnicească, pentru a preîntâmpina aceste situaţii, recomandă cercetarea părintelui duhovnicesc. Într-adevăr, doar duhovnicul este în măsură să ne călăuzească pe această cale atât de grea. Smerenia şi dragostea reprezintă împreună cununa virtuţilor, însă la ele se ajunge după o luptă îndelungată. Greutatea dobândirii smereniei survine din faptul că în acest efort suntem implicaţi în primul rând noi şi personalitatea noastră. Dacă putem trece peste neajunsurile provocate de ceilalţi, foarte greu putem trece peste propria vanitate. Există mereu tentaţia de a ne ridica deasupra celorlalţi, uitând astfel că înaintea lui Dumnezeu toţi suntem la fel. Nici pregătirea profesională, nici cea intelectuală, nici poziţia în societate nu ne conferă o întâietate anume. Singură, lucrarea duhovnicească poate valoriza cu adevărat firea omului, ca fiinţă aflată permanent în căutarea desăvârşirii.

Iubiți frați în Hristos Domnul,

În anul 2025, Biserica Ortodoxă Română aniversează împlinirea unui secol de la ridicarea la rang de Patriarhie, de aceea Sfântul Sinod a proclamat acest an ca „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” şi „Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX-lea”. Acest moment istoric reprezintă un prilej de a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite şi de a arăta recunoştinţă pentru cei care au contribuit la apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe din generaţie în generaţie. Prin autocefalie (1885) şi patriarhat (1925), Biserica Ortodoxă Română a dobândit cele două dimensiuni majore ale afirmării canonice prin care o Biserică Ortodoxă se poate manifesta deplin în soborul Ortodoxiei Universale, în relaţiile interortodoxe, dar şi în relaţiile sale cu puterea seculară, ca Biserică Naţională. Este o datorie sfântă a noastră să cinstim faptele înaintaşilor, pe temelia cărora s-a zidit şi s-a dezvoltat Biserica poporului român. Viaţa ei este legată de viaţa poporului în mijlocul căruia îşi împlineşte misiunea, ceea ce face ca Biserica Ortodoxă Română să aibă caracter naţional, purtând amprenta acestei naţiuni pe care o slujeşte. Poporul nostru s-a străduit neîncetat de-a lungul istoriei să-şi păstreze identitatea şi să promoveze credinţa şi valorile strămoşeşti. De aceea, este foarte necesar să participăm activ la viaţa Bisericii şi să cultivăm credinţa în Dumnezeu, identitatea creştină şi românească. Cu alte cuvinte, trebuie să intensificăm viaţa spirituală a comunităţilor noastre creştine şi să participăm la lucrarea misionară a Bisericii. Nu este de ajuns să ne rugăm singuri acasă, ci trebuie să ne rugăm în biserică, pentru că cel ce este creştin trăieşte în Biserică, în comuniune spirituală cu toţi creştinii, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând ,,voi toţi sunteţi una în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Astăzi trebuie să luptăm ca să biruim ispita mare a însingurării, a individualismului egoist din familie şi societate, pentru a trăi bucuria comuniunii frăţeşti.

Viețuirea în Hristos-Adevărul cel Veşnic nu este o utopie, ci o realitate permanent confirmată în Biserică. Cele mai bune mărturii le reprezintă viețile şi petrecerile sfinților din toate timpurile şi din toate locurile care s-au făcut pe ei înşişi vase alese ale harului dumnezeiesc. În acest an, la începutul Postului Mare, Biserica Ortodoxă Română a canonizat şaisprezece cuvioşi şi mărturisitori, nevoitori şi ostenitori în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Noi, cei ce locuim pe străvechile meleaguri ale Vlaşcăi, trăim o mare bucurie duhovnicească, deoarece doi dintre aceşti sfinţi au petrecut în această parte de ţară, mărturisind cuvântul lui Dumnezeu şi ţinând aprinsă candela credinţei. Este vorba de Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătuşu, care a slujit timp de opt ani, între 1970-1978, la Parohia Cucuruzu din Judeţul Giurgiu şi de Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, de care este strâns legată biserica „Sf. Ier. Nicolae” din localitatea Drăgănescu, ce păstrează până astăzi pictura şi urmele petrecerii sale aici vreme de 15 ani (1967-1982). În timpul şederii sale la Drăgănescu, Sfântul Arsenie, deşi oprit să mai slujească şi să poarte rasa monahală sau veşmintele preoţeşti, nu înceta să-i asculte pe cei ce păşeau pragul bisericii. În timpul vieţii lor, au evitat mereu să intre în jocurile securităţii, să se angajeze politic, însă nu au pregetat să condamne orice tentativă a regimului comunist-ateu de a distruge Biserica. Acolo unde zidurile au căzut, aceştia au zidit adevărate fortăreţe duhovniceşti, lăsând în urmă oameni mult mai întăriţi, conştienţi de valoarea vieţii lor, de puterea credinţei şi a dragostei.

Precuvioși și Preacucernici părinți, iubiți credincioși,

Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu purtarea de grijă a Maicii Domnului, se împlinesc 25 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Giurgiului şi de la hirotonia Noastră întru Arhiereu,

dar şi 19 ani de la întronizarea ca întâiul ierarh al acestei noi eparhii. Această de Dumnezeu păzită episcopie a luat fiinţă la cererea clerului şi a credincioşilor giurgiuveni, la propunerea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist. Pe fondul transformărilor profunde ale vieţii sociale şi spirituale ale societăţii româneşti ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, s-a simţit nevoia tot mai acută a reînfiinţării sau înfiinţării de noi eparhii care să răspundă problemelor duhovniceşti ale românilor, privaţi multă vreme de libertatea manifestării credinţei.

Chemat să păstoresc episcopia nou-înfiinţată a Giurgiului, am fost nevoit să caut modele, puncte de sprijin pentru a înţelege felul de-a fi al credincioşilor acestor meleaguri, pentru a conştientiza problemele cu care se confruntă şi, mai ales, pentru a le putea oferi ajutorul de care au nevoie. Această dorință de a afla repere autentice pentru această viață ne-a determinat să căutăm, să cercetăm cu atenție viața Bisericii şi să încercăm să deosebim ceea ce este folositor în marea de lucruri şi de fapte superficiale ce ne asaltează în fiecare zi. Există multe ispite în această căutare, pentru că adesea se întâmplă ca gândul cel bun să ne fie întunecat de părerea că, în locurile în care ne aflăm, nu mai este nimic sfânt, nu există niciun refugiu duhovnicesc, niciun model de viețuire creştină. Cei doi sfinţi pe care i-am amintit mai devreme reprezintă dovada vie a lucrării şi a prezenţei lui Dumnezeu. Dincolo de acest fapt, luați, spre exemplu, spațiul occidental, asociat, de regulă, cu secularizarea, cu îndepărtarea de Dumnezeu şi de Biserică. Cu toate acestea, în lumea aceasta atât de blamată, au viețuit părinți şi trăitori de înaltă ținută spirituală: părintele Serafim Rose, în Canada, viețuitorii obştii de la Essex, din Marea Britanie, teologii ruşi, precum Vladimir Lossky sau Paul Evdokimov, în Franța.

Cele aproape două decenii care s-au scurs de la întronizarea Noastră pe scaunul vlădicesc de la Giurgiu, reprezintă un răstimp care a rodit cu ajutorul lui Dumnezeu. În Episcopia Giurgiului se află în derulare mai multe proiecte, menite să întărească viața şi activitatea religioasă eparhială. Am acordat şi acordăm o atenție deosebită activităților filantropice. Astfel, Asociația „Letca Nouă” desfăşoară o amplă activitate de binefacere, vizând toate grupurile defavorizate: copii, bătrâni, familii dezbinate sau monoparentale. Tuturor acestora le punem la dispoziţie asistenţa spirituală, medicală şi socială. Este un mare câştig pentru Episcopia noastră că în cadrul ei funcţionează cabinetul medical „Sf. Ioan Rusul”, deservit de monahia Andreea Dragomir, medic de familie. De altfel, în multe dintre parohiile giurgiuvene se derulează astfel de proiecte, menite nu doar să le ofere celor aflaţi în dificultate ajutorul necesar, ci să-i şi apropie de viaţa Bisericii.

Totodată, tinerii ocupă un loc important în preocupările noastre. Pentru ei s-au înfiinţat centre pastoral-catehetice unde, în fiecare săptămână, tot mai mulţi elevi, sub îndrumarea preoţilor, desfăşoară activităţi culturale şi religioase. Mai mult, reuşim să înlesnim astfel întâlnirea tinerilor, dialogul constructiv şi apropierea constantă de valorile ortodoxe. Alături de proiectele cu obiective filantropice şi cultural-misionare, Episcopia Giurgiului desfăşoară şi un amplu program de construcție, restaurare şi promovare a locaşurilor de cult. Un bun exemplu îl reprezintă noua Catedrală Episcopală, aflată la vremea împodobirii cu pictură, sau biserica Schitului Mironeşti, monument de arhitectură medievală, care şi-a regăsit strălucirea de odinioară, în urma unui amplu proiect de restaurare. Sunt multe alte proiecte misionare aflate în desfăşurare în Episcopia Giurgiului, însă, dincolo de eforturile depuse, este important să subliniem un aspect trecut adesea cu vederea. Dacă toate aceste acţiuni îşi arată roadele, meritul aparţine preoţilor şi credincioşilor pe care îi păstorim. Deşi aspru încercaţi de prefacerile prin care trece societatea românească, giurgiuvenii au dat dovadă de o dăruire extraordinară, de statornicie şi credincioşie faţă de tradiţiile Bisericii strămoşeşti.

Precuvioși și Preacucernici părinți, iubiți credincioși,

Prăznuind cu bucurie şi cu evlavie preamărita minune a Învierii Domnului, ne reînnoim neîncetat în viaţa noastră creştinească, mărturisind astfel că propovăduirea noastră nu este zadarnică şi

nici credinţa noastră deşartă (I Cor. 15, 14), pentru că Paştile cele sfinţite ni s-au arătat astăzi sărbătoare a luminii, trecere de la moarte la viaţă, unire a cerului cu pământul. Învierea Domnului este bucurie. Ziua cea purtătoare de lumină a Învierii aduce, pentru totdeauna, odihna sufletelor noastre şi viaţa veşnică. Astăzi, aşa cum mărturiseşte şi Sfântul Teodor Studitul,

„îngerii laudă mântuirea noastră, bucurîndu-se; proorocii dănţuiesc, văzând împlinirea proorociilor lor; toată lumea se bucură şi saltă duhovniceşte, căci a strălucit această zi mântuitoare, a strălucit Soarele dreptăţii – Hristos Dumnezeu”.3

Învierea este într-adevăr taina credinței şi a sufletului omenesc împreună lucrător cu harul dumnezeiesc. Aceasta ne-o mărturisesc Sfinții Părinți atunci când spun că au văzut lumina cea de negrăit a dumnezeirii, iar mărturia lor este roada rugăciunii şi a lucrării neîncetate în Biserică. Să ne deschidem, dar, sufletele şi să lăsăm razele luminii de negrăit a Învierii să ne umple întreaga ființă, pentru a fi cu adevărat părtaşi de bucuria acestui Praznic.

Vă doresc tuturor ca Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului să vă dăruiască sănătate, pace, bucurie şi spor în tot ceea ce este bun şi folositor pentru mântuirea noastră, pentru Biserica şi neamul nostru românesc!

Hristos a Înviat!

Al vostru, de tot binele doritor şi către Domnul rugător,

† AMBROZIE