Ateneul Nicolae Balanescu din Giurgiu – 17 mai – ora 16:00, prima editie a festivalului judetean “Liceeni in scena”, realizat de Centrul Cultural Ion Vinea din Giurgiu in colaborare cu Centrul Judetean Giurgiu pentru Asistenta Elevilor. Tema: Teatrul psiho-dramatic. Am avut onoarea sa fac parte din juriu alaturi de distinsul actor, domnul Vasile Toma (preşedinte) si de domnul Remus Găină. Toti elevii s-au jucat serios de-a viata si prin urmare nu voi face ierarhii. Toti au fost premiati spiritual. Au inteles ca viata e un lucru serios, care trebuie transpus in scena prin momentele ei fundamentale. In sala, public shakespearian: oameni adevarati, cu o simplitate a gesturilor si o profunzime a intelegerii pe care numai viata austera ti-o confera.

Liceul Tehnologic „Tiu Dumitrescu” din Mihăilesti prin trupa Perpetuum Mobile, pe melodia “Nemuritori” a lui Smiley, a filmat in săli de clasa, veritabile scene educationale. Liceul e nou infiintat, asa ca intreaga atmosfera respira un aer proaspat. Desi trupa nu a putut veni personal, ci doar a trimis un dvd, care a fost proiectat pe ecran, empatia s-a produs. Liceeni apareau intr-un grup omogen din care contrasta o pelerina neagra, care prin intoarcere, deschizandu-si aripile de liliac, l-a dezvaluit pe Mefisto. In fiecare lucru bun domneste Raul, care oricand, din cauza neatentiei, poate iesi la lumina si sa o intineze.

Liceul Teoretic Nicolae Cartojan din Giurgiu, prin trupa “Tăcerea din noi”, ne-a demonstrat, ca devenita rostire, tacerea e cea mai profunda vocabula exprimabila. Piesa “Vis de copil” a profesorului Sorin Bratu, care a si regizat-o, incepe melodic si coregrafic cu o unire intre un tanar si o tanara si daca la inceput el ii ofera flori, peste 9 luni, ea ii daruieste un copil. Nu intamplator, pe parcursul a intregii piese buchetul va ramane cazut pe scena, semn al unei iubiri pierdute.

Copilul e o papusa, simbol al jucariei ce a devenit in mainile sortii vitrege. Nici ursitoarele care danseaza pe muzica araba nu reusesc sa ii schimbe destinul.

Tatal se ineaca in bautura si isi bate sotia pana o omoara. Mama apucase insa sa-i faca micutului copil, ce-l tinea in brate, sfantul semn al crucii pe frunte. Era un blazon crestin care candva il va ajuta. Ca in Picasso, conteaza detaliile. Mama tinea langa copil o pernita rosie in forma de inima, culeasa din vreun bazar de Valentine’s Day. Americanizata, iubirea romaneasca nu are sorti de izbanda. Muzica araba nu poate ajuta ursitoarele, venite din traditiile romanesti stravechi sa isi indeplineasca rolul. Copilul ajunge la Casa de Copii, fura bomboane de pe masa unei directoare lipsite de tact si indulgenta, care il va trimite la Centrul de Reeducare. Lipsa de ingrijire continua si copilul decade de la an la an, ajungand ca tanar la inchisoare, intre doi detinuti musculosi care fac o etalare de forta pe o muzica de cartier. Gardianul priveste impasibil legile nescrise ale unui sistem inchis la propriu si la figurat. Ursitoarele isi aduc aminte de pruncul pe care l-au indragit candva si il elibereaza din inchisoare in postura de tanar. E ca un fluture care a spart crisalida. Libertatea lui e una iluzorie, fara casa si masa, deci fara baza materiala. Doar spiritul nu ne ajunge pentru a zburda intr-o lume cu restrictii fizice. Tanarul se dedubleaza intr-un alter ego care ii spune sententios ca mereu are de ales intre bine si rau. O cersetoare i se adreseaza cu „domnule”, dar el nu cunoaste acest cuvant, care il frapeaza. Nu ii ofera bani cersetoarei, altfel spus nu ii acorda credit intr-un univers material, de spirit nici nu poate fi vorba. Eliberat din inchisoare, se cufunda in bautura, alaturi de tatal sau, care bea de le inceputul piesei, cu o sete bahica. Impins de foame, tanarul ii cere unei vanzatoare la magazin, salam, sunca, paine si ceapa-butaforii de carton-simbol al hranei saracului desfiintata si din decor. Vanzatoarea cheama Politia si cand cei doi politisti, care prin costumatie, ochelari de soare si tinuta, ne prezinta Politia moderna, atintesc pistoalele asupra tanarului, scena capata greutate prin sosirea ingerului alb, cu barba ninsa, care pare a fi un Iisus imbatranit tagoric. Imi aminteste de episcopul care l-a salvat pe Jean Valjean din mainile jandarmilor, proaspat eliberat din inchisoare si care dupa ce fusese ospatat in casa episcopala, furase tacamurile de argint. Dandu-i si sfesnicele din acelasi material nobil, episcopul ii rascumpara sufletul. Asa se intampla si in piesa, dar cea care face dovada transhumantei spre cer a inimii tanarului e cersetoarea, care de data aceasta primeste putinii bani pe care tanarul ii avea. Acum aude adolescentul convertit spre bine strigatul iubitei si prezentand-o tatalui, primeste un sfat, aproape incredibil de rostit de un dependent de alcool: „Sa nu faci greselile mele”.

Colegiul National “Ion Maiorescu”, o singura prezenta scenica, dar una deosebita, o viitoare candidata la Institutul de Arta Teatrala, care rosteste monologul unei liceence. La ce bun sa scriem o compunere despre geografia minunata a Romaniei inspirata din operele lui Vlahuta si Hogas cand oamenii sunt urati sufleteste? De ce se pompeaza patriotism la scoala unor minori fara discernamant? De ce profesorii numesc negrul alb si spera sa fie crezuti? Oare nu ne pleaca astazi din tara oamenii esentiali sa studieze si sa ramana apoi pe alte meleaguri? Nu trebuie sa plece multi, e suficient sa plece cativa, dar esentiali. Inchipuiti-va ca in secolul al XIX-lea ar fi plecat doar Caragiale, Eminescu si Slavici. Ce limba am fi vorbit noi astazi?

Liceul Tehnologic “Miron Nicolescu” – piesa „Tiganul” a profesorului Sorin Bratu. Tatal rrom, strange fier vechi, bea si se duce acasa reprosandu-i fiului ochelarist, Fernando, ca invata inloc sa aduca bani in casa prin captarea ca un magnet a elementului feric. Interesant ca numele personajului are sigla latina “fer”. Fernando e ostracizat de profesori, de colegi, dar el isi depaseste conditia de paria, martirizandu-se. Se interpune intre fostul corigent, acum cu cagula si profesoara exigenta, pe care revoltatul pistolar vroia sa o impuste. Vendeta se termina tragic, Fernando cazand deopotriva artistic si real pe scena. In final, fiecare interpret, mai putin Fernando, mort, se intreaba: Cine sunt eu sa judec? Cine sunt eu sa fac ce am facut?

Liceul Teoretic “Tudor Vianu” din Giurgiu – piesa „În secunda în care”, pregatita de doamna psiholog, Mihaela Leuca, spre deosebire de piesa liceului Cartojan, copilul e real, o superba fetita de 4 ani, a domnului profesor de sociologie si psihologie, Gheorghe Velicu. Piesa e in stil grecesc antic, are povestitor, cor, care rosteste sacadat adevarate sentinte. Maia, personajul feminin principal, e lipsita de orice resurse financiare, chiar si de acelea elementare pentru procurarea de dulciuri unui copil ce si le doreste. Presedintele juriului face o remarca demna de notat: „Niciodata sa nu joci pe scena cu copii sau cu animale. Toata lumea e captivata de jocul lor” –Vasile Toma-. Prin urmare e de inteles ca actrita de cativa ani a dobandit instantaneu aprecierea publicului. Maia isi aminteste de greseala pe care a facut-o: s-a lasat amagita de un tanar cu plete si masina, care nu intamplator, la inceput vorbeste telefonic din „off”, folosind apelativul “papusico”. Parintii nu au timp si chef sa ii dea Maiei sfaturi. Ea ramane gravida si cand mai avea trei luni pana sa nasca afla in parcul Alei (semn ca situatie e si locala) ca iubitul ei va pleca sa munceasca in Irlanda. Asigurarea ca-i va trimite bani nu o consoleaza. Intuitia materna se relevase deja la inceputul piesei, cand fetita ei era lipsita de orice placere alimentara, dar nu si de mult mai importanta iubire materna. In paralel, tanara mama se duce si la scoala, dar evita orele la care e nepregatita, cu toate insistentele unei colege, devenita prietena. In final, parintii regreta ca nu i-a oferit Maiei un sfat la timp. Cat ar fi valorat in economia vietii… De altfel cam acesta este mesajul tuturor pieselor prezentate: cainta inutila in plan social dupa derularea faptelor. Inovatia e faptul ca piesa incepe cu sfarsitul, adica cu situatia prezenta, pentru a arata imposibilitatea intoarcerii mecanismului ceasornicului.

O fosta pacienta care avea copiii pe scena a venit la mine si mi-a spus ca baiatul ei si-a rupt tricoul si pantalonii pentru a intra prin vestimentatia adecvata in rolul tatalui cautator de fier vechi. Ii confirm ca teatrul cere sacrificii. Si ma gandesc ca daca astfel de personaje reale ar fi cautat cu indarjire pe harta lumii, cum cauta fierul vechi, ar fi descoperit alte si alte continente. Dar am ramas aici, sa ne descoperim pe noi insine. Si cum am fi reusit sa o facem mai bine decat prin teatru?

Dr. Cosmin Ştefan Georgescu