Prin Legea nr.53/2013 s-a hotărât ca data de 31 august să fie  ZIUA LIMBII ROMÂNE. În aceeaşi zi, 31 august, românii de peste Prut sărbătoresc LIMBA NOASTRĂ cea ROMÂNĂ . Inspirată suprapunere de sărbători  pentru că, nu-i aşa, fraţi buni suntem şi  de acelaşi neam!

În această  zi  îmi îndrept gândul spre profesorii de limba română, spre acei oameni care trudesc o viaţă întreagă să arate copiilor noştri că mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim.

Comoara  cea mai de preţ  a spiritualităţii noastre, LIMBA ROMÂNĂ semnează  actul de naştere al fiecărui român şi ne dă dreptul, aşa cum spunea un mare istoric literar, să ne simţim pe treapta cea mai de sus a umanităţii şi să rostim, fără emfază, NOI SUNTEM ROMÂNI!

Îmi  îndrept gândul, de asemenea,  spre profesorul meu de limba română, distinsul profesor Marin Angelescu de la care am învăţat că, într-o clasă de elevi, profesorul  trebuie să intre şi să iasă zâmbind! Ceea ce nu ne-a spus profesorul este dacă  el zâmbea în …româneşte!

Copilul zâmbeşte înainte de a vorbi! Oare în ce limbă zâmbeşte?

Simţind că zâmbetul  este al tuturor, am simţit nevoia să aduc laudă zâmbetului cu care ne întâmpina totdeauna profesorul nostru de limba română- MARIN ANGELESCU.

Un învăţăcel : prof.Gheorghe CALOTĂ, Brăila

                                                ***

PORTRET: Marin Angelescu – omul blând – profesor de limba română

Îl porecliseră cei de dinaintea noastră RÂŢĂ, şi asta pentru că pronunţa graseiat litera cirilică R. Nu ştiu dacă n-ar fi putut pronunţa corect dacă s-ar fi străduit. Îi plăcea însă aşa. Era o poreclă legată de ceea ce el făcea la catedră cu fiecare început de an ca dascăl de limba română. Poate chiar se amuza când, pe la colţuri, elevii îi pronunţau şuşotind porecla.

Mic de statură şi firav la trup, Marin Angelescu era întruparea delicateţei. Şi în legătură cu  numele lui se colporta o butadă. De unde se aflase şi cine o lansase cred că nu mai ştia nimeni. Deşi eu nu l-am văzut vreodată purtând fular, zice-se că soţia sa, profesoară de ştiinţe naturale, grijulie şi mămoasă, pe când se aflau la o staţiune prin munţii Vrancei, nu l-ar fi slăbit cu dojana: –Marinel, pune-ţi fularul, Marinel! şi asta chiar dacă timpul de-afară nu reclama neapărat prezenţa fularului!

La frezură nu ţinea. Nici nu cred că avea la ce să ţină. Părul, aspru şi ţepos, era cu cărare pe partea stângă şi cu un colţ lăsat spre ochiul drept acoperindu-i jumătate din frunte. Părea în fiecare zi, dacă nu supărat cu adevărat, trist şi gânditor. Slab de parcă ar fi mâncat de post toate zilele saptămânii, hainele cădeau peste umerii lui cam în dezordine. Surprizător cum acest aspect, exterior si fără vreo importanţă anume, nu era sesizat de grijulia sa soţie! Avea un băiat, ceva mai mare decât noi, tot elev al liceului, care îi semăna leit!

Când i-am dat şi lui flori, ne reuşise figura cu Gigel şi am repetat-o şi la alţi profesori, s-a arătat foarte emoţionat! Ne-a şi spus: – Dragii mei, sunt foarte emoţionat! Sunteţi primii elevi care, după necazul anilor de război mi-aţi dat flori! Era cu adevărat emoţionat. Glasul tremurat a bocet înăbuşit şi ochii luminaţi de o lacrimă ce era gata să picure au dat momentului o vibraţie aparte. Clasa întreagă trăia alături de profesorul ei emoţia. Era un joc al profesorului sau era trăire cu adevărat? Indiferent ce va fi fost, Marin Angelescu ne cucerise.De atunci l-am respectat, dar l-am şi iubit mai mult! Profesorul de limba română scria pentru noi prima pagină de literatură pe viu!

Ni se păruse aşa poate şi pentru că Savin Popescu ne luase, cum ziceau colegii noştri, la mişto.-Lăsaţi-mă, bă, cu florile! Mai bine puneţi mâna şi învăţaţi că…n-aţi văzut…unii dintre voi sunt niste mămâi…şi v-am spus-o eu, nici boii primăriei nu vă mai scot din clasa a IX-a? Ce credeţi voi că se trece prin liceu aşa…cu flori date la sfârşitul anului? A încercat el spre sfârşit să indulcească vorba, dar multora dintre noi le pierise cheful. Ne uitam unii la alţii şi nu ştiam cum să reacţionăm.

Mai târziu, când şi eu am devenit profesor de literatura română, am înţeles de ce Râţă a fost atât de sentimental, iar Savin Popescu atât de cerebral! Cu fiecare operă studiată la clasă, ca şi marele actor într-un teatru, profesorul de limba română care se respectă se străduieşte să intre, iar unii reuşesc acest lucru chiar foarte bine, în universul operei respective pentru a-i pătrunde rosturile facerii şi sensul. Se trezeşte adesea jucând teatru, şi asta nu doar prin lectura poeziilor în care reuşita inţelegerii depindea şi de cum era citită de profesor.

Ceea ce avea Râţă doar al lui era atitudinea de respect faţă de elev, încât credeai că îl roagă pe elev să înveţe ceea ce el îi spune că nu va fi rău. Când da notă, şi erau situaţii în care trebuia să dea şi note mici, se uita insistent la elev ca şi cum ar fi vrut să aibă validarea notei şi de cel care o primea. Asta nu însemna că se târguia cu elevul!

La sfârşitul fiecărei ore, când ieşea din clasă, zâmbea satisfăcut. Vrea să ne arate că este mulţumit de felul în care a lucrat cu noi.