Judeţ cu preponderenţă agrară, Vlaşca şi în contextul lui oraşul Giurgiu, a reuşitcu precădere în secolul a XIX-lea să-şi adune producătorii de bunuri materiale şi spirituale prin bâlciurile şi târgurile organizate în mai tot timpul anului, dar – în mod deosebit, cu prilejul marilor sărbători legale, în esenţă, de momentele fundamentale ale procesului de muncă.

       În toate aceste ocazii negustorii vlăsceni/giurgiuveni se întâlneau cu cei din judeţele Ilfov, Teleorman, oraşul Bucureşti, organizarea acestor târguri fiind „publicarisită” în aceste zone, dar şi în alte locuri mai îndepărtate. Fără nici o îndoială bâlciurile din zona Giurgiului sunt foarte vechi, urma lor se pierde în negura vremurilor (cercetătorii admit ca fiind începutul lor în secolul 16), prima atestare documentară datând din vremea lui Grigore Ghica, cănd se menţiona în documente,cu ocazia bâlciului de Sf. Maria, din 15 august, că la Giurgiu “se adună alişverişul nu numai din Ţara Românească, dar şi din ţările vecine”.

        O altă dovadă a vechimii şi importanţei bâlciurilor din zonă o constituie hotărârea lui Caragea Vodă din 13 iulie 1813, “fiindcă pentru molipseala de  năprasnica boală a ciumei ce s-au întâmplat la Giurgiu … să ştie fieşticare neguţător şi toţi locuitorii a nu merge la bâlciurile ce se ţiu în judeţul Vlaşca şi să ştie că aceste bâlciuri sunt poprite şi nu are a se face….”

        Tratatul de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, prin prevederile lui restituia către Ţara Românească cetăţile turceşti de pe malul stâng al Dunării, printre ele şi raiaua şi cetatea Giurgiului mai ales, libertatea comerţului pentru toate produsele şi dreptul de  navigaţie pe Dunăre cu vase proprii, a dus la o dezvoltare spectaculoasă a comerţului; la o creştere rapidă a bâlciului şi târgurilor, perioada cuprinsă între 1831-1848 fiind una de maximă înflorire pentru târgurile şi bâlciurile din zona Giurgiului.

        Cum este şi firesc oraşul Giurgiu a reprezentat permanent în zona de locuire vlăsceană principalul loc de întâlnire al rezultatului muncii cu relaţia comercială.

Vom încerca să prezentăm în lumina documentelor de arhivă aflate la Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale, în fonduri precum: Prefectura Judeţului Vlaşca – Ocârmuirea, Primăria Oraşului Giurgiu, Poliţia Oraşului Giurgiu, Subocârmuirea Plasei Ogrezeni, Marginea, Izvoru şi Balţi etc., evoluţia celor două mai „târguri” mai importante de la Giurgiu, cu precădere cel de Sf.  Maria, pe 15 august “a fost mai mare ca cel de la 29 iunie făcându-se treburi mai bune”, atestat documentar din 1752 dar şi despre cel din 29 iunie de Sf. Apostoli Petru şi Pavel (schimbată la data temporar de “Moşi”), acest “bâlciu este este mai nou  şi mai mic decât bâlciul de Sf. Maria”; este atestat imediat după 1829.

        Ocazional, s-a ţinut bâlci şi la Sf. Dumitru; astfel pe 2 octombrie 1832, printr-un ordin al Magistratului oraşului Giurgiu către poliţia locală se menţionau următoarele: “bâlciul ce are să se facă de ziua Sf. Dimitrie după punerea la cale ce s-au făcut are a să aşaza iarăşi la locul unde au fost şi celălalt. Va binevoi cinstita poliţie care prin  baraban (toboşar) să publicarisească în tot cuprinsu oraşului a şti fiecare din neguţători unde a-şi face alişverişul”.

        Deşi mai vechi, avem date mai puţine despre bâlciul de la Sf. Maria; în schimb despre cel organizat de Sf. Apostoli Petru şi Pavel abundă: cele mai vechi sunt din 27 mai 1833 când într-un raport al poliţiei oraşului Giurgiu către Magistratul local, se spune: “Pă temeiul otnoşeniei cinstitului Magistrat …. pentru facerea bâlciului la  viitorii Sf. Apostoli Petru şi Pavel cu cinste să răspundă că întocmai s-au făcut urmare prin publicaţie cu dărăban în tot cuprinsul oraşului” . În 1834 conducerea oraşului a hotărât “ca acest mai sus hotărât să schimbe sorocul arătat şi să-l facă acum la viitorii Moşi”; autorităţile luau măsuri din timp:” să pofteşte cinstita poliţie a binevoi ca fieştcare din neguţătorii viliaşi (locali) să înceapă … a-şi însemna locurile pă marginea oraşului la locul arătat de bâlci, a-şi însemna locurile de prăvălie şi a-şi pregăti cele trebuincioase”, căutând să preîntâmpine ceea ce noi numim astăzi evaziunea fiscală: “ acei care nu vor fi …. a ieşi cu mărfurile lor spre vânzare şi se vor dovedi în urmă că au vândut în oraş mărfurile sale, unii ca aceia că se vor îndatora la plata de ştaf după poruncile stăpânirii”; rezultă de aici importanţa veniturilor pe care bâlciul le aducea la bugetul oraşului şi de aici grija de a preîntâmpina eventuala neplată a taxei stabilite.

        Se pare că în anul 1833 s-a organizat bâlci şi de Moşi şi de Sf. Apostoli Petru şi Pavel; într-un ordin al Magistratului Giurgiu către poliţia locală se solicită: “pentru bâlciul publicuit care acum de Moşi are a să face aici va binevoi cinstita poliţie ca prin baraban să să publicarisească în tot cuprinsul oraşului”. În anul 1837 bâlciul de Sf. Apostoli Petru şi Pavel a fost vizitat şi ulterior ilustrat de pictorul francez A. Raffet. Planşa nr. 12 reprezentând bâlciul este însoţită de câteva explicaţii: “bâlciul era o câmpie imensă, fără umbră şi fără verdeaţă, unde se strânsese o mare mulţime, compactă şi zgomotoasă, compusă din negustori, dansatori, muzicanţi şi dansatori. Printre corturi, barăci, căruţe şi vite se găseau rafturile cu mărfuri ale negustorilor. Atracţia principală era dansul, la care poporul se deda cu mult zel…”

        În 1840, Magistratul oraşului hotărăşte, fiindcă bâlciul  “s-au strâmtorat cu întinderea locuinţelor satului Smârda…. s-au chibzuit a să aşăza pe câmpia de la morile de vânt în dreptul uliţii Selima” deoarece ”topodesia locului este mai frumoasă şi apă cu îndestulare de la puţurile de prin prejur”; mutarea bâlciului de la Smârda la Selima a provocat reacţia negustorilor din Giurgiu, care într-o jalbă semnată de 45 dintre ei şi înaintată Ocârmuirei judeţului Vlaşca cereau ca bâlciul să se ţină în continuare pe locul vechi şi nu pe cel nou unde nu există condiţii şi “să pricinuieşte o stricăciune păgubitoare” afacerilor; cel vechi în opinia lor era aşezat pe “drumul cel mare al Bucureştilor”, şi era cunoscut de toţi neguţătorii deoarece, “era întocmit mai înainte şi plăcut tocmelii negustoreşti”. Ameninţau: “suntem siliţi a cere satisfacţie către Înalta stăpânire pentru orice pagube ni se va pricinui,cu această strămutare de bâlciuri”.

        Şi bâlciului organizat de Sf. Maria i se acorda atenţia cuvenită: “pentru hotărât bâlciul ce are a să face în marginea oraşului la viitorul Sf. Maria după cereria obştii şi fiindcă vremea soseşte Magistratul roagă pă cinstita ocârmuire a binevoi cu a face şi din parte-i cuviincioasa publicaţie întru cuprinsul judeţului pomenitul de mai sus bâlciu a ştii fieştcare a veni cu orice vor avea spre vânzare”. (24 iulie 1833, raport al magistratului oraşului Giurgiu către Ocârmuirea judeţului Vlaşca”).

        Iată cum prezintă Scarlat Stăncescu activitatea şi importanţa celor două bâlciuri pentru oraşul Giurgiu: “Încă din ajun, sute şi chiar mii de care şi căruţe, venite din împrejurimi şi din sate îndepărtate, umpleau imensa câmpie a bâlciului. În ziua aşteptată, tineri şi fete, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, împodobiţi cu ce aveau mai bun şi mai frumos, se îndemnau prinzându-se la joc, în mijlocul unei veselii ce nu mai cunoaşte margini. Un zgomot asurzitor de clopote, viori, cimpoaie, fluiere, cântece şi strigăte, umplea văzduhul încins de un soare arzător de vară, pe când de pe pământul bătătorit de atâta suflare omenească nori deşi de praf se ridicau în sus, ca să cadă apoi pe feţele şi îmbrăcămintea pline de sudoare ale jucătorilor. Dulapurile sau  scrâncioburile se învârteau fără încetare, gemând de greutate. Bătrânii se odihneau la adăpostul unor corturi de pânză, prin nenumărate birturi şi cârciumi unde cei cari nu aveau mâncare adusă de acasă, abia puteau să prindă rândul ca să-şi potolească setea şi foamea”. Concluzia finală a autorului: “ în cele două zile de mari sărbători, oraşul era ca şi mort. Toată activitatea şi viaţa se concentrau la bâlci”.

        După anul 1870 informaţiile sunt tot mai rare, astfel în acest an poliţia oraşului cerea Prefecturii să ordone comandantului garnizoanei locale să trimită în perioada 26-30 iunie „20 de soldaţi grăniceri care însoţiţi de agenţi ai poliţiei şi patrula oraşului, să vegheze la păstrarea liniştii cu ocazia bâlciului de Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.

        Primăria avea şi ea nevoie de soldaţi şi în acest sens se adresa Prefecturii: “să binevoiţi a dispune ocârmuirea a patru dorobanţi care să fie lăsaţi în zilele oborului de la răsăritul soarelui până la apus pentru această pază sub ascultarea şefului biroului de vindere a vitelor, căruia i s-a scris ca de mâine să stea continuu în obor”; scopul era încasarea taxelor care reveneau primăriei: “spre a nu se strecura oameni fără a plăti comunei taxa legiuită pentru aceasta”.

        Pentru bâlciul organizat de Sf. Maria se solicita pentru asigurarea pazei şi liniştii  „24 de dorobanţi ai districtului, toţi călări”. Era nevoie în 1887 de 10 soldaţi de pază pentru organizarea şi desfăşurarea bâlciului de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, iar pentru cel de Sf. Maria de 15.

În anul 1910 aflăm de la Ion Boldescu că s-au vândut cu ocazia bâlciului de Sf. Apostoli Petru şi Pavel – 4918 vite.

        La Giurgiu mai apare un obor de vite săptămânal, vinerea, la bariera Oinacului; în 1910 tranzacţionându-se aici: 780 vite mari, 870 vite mici şi 480 porci.

        Constantin Niţescu menţionează şi el  că la târgurile de vite, de la Giurgiu, vin negustori din Ilfov, Bucureşti, Tunari şi Popeşti. Ei desfac vite tinere şi cumpără vite bătrâne pentru tăiere.

        Cele două mari conflagraţii militare au afectat şi activitatea bâlciurilor din zonă.

Pe 16 iulie 1942 se anunţa că bâlciul tradiţional de Sf. Maria era anulat: “din cauza evenimentelor şi în mod special la Giurgiu a camuflajului”. Urma să se ţină oborul de vite în zilele de 8, 9 şi 10 august, pe terenul oborului de cereale din bariera Principele Nicolae. Pe data de 18 octombrie 1944 aflăm că la Giurgiu se ţin două târguri săptămânale – unul marţi şi altul vineri.

        Prin decizia nr. 4649 din 13 iulie 1946 s-a hotărât ca bâlciul de Sf. Maria, să se exploateze în regie de Primăria oraşului Giurgiu. Puteau fi  “exercitate” cu ocazia bâlciului următoarele tipuri de comerţ: 1 – vânzarea de trăsuri de lux, cabriolete, care şi căruţe; 2 –  roate pentru trăsuri şi căruţe, alte materiale pentru confecţionarea de trăsuri şi căruţe; 3 – vânzarea de doage pentru butoaie; 4 – albii, lopeţi, căpriori, furci, sare şi obiecte de olărie; 5 – vânzarea de boloboace, lemnărie de lucru; 6 – fructe; 7 – produse petroliere; 8 – zarzavat; 9 –  lipscănii, salvaragii, covoare, haine, jucării, gheţărie, alămărie, manufactură măruntă; 10 – limonadă, bragagerie şi îngheţată; 11 –  scrâncioabe; 12 –  galanterie, postăvărie, cojocărie, cismărie, curelărie, căldărărie; 13 – cuţitărie, orice alt fel de comerţ.

Se pare că după sau în preajma declanşării primului război mondial dispare bâlciul organizat de Sf. Apostoli Petru şi Pavel.

Cel de Sf. Maria a rămas ca tradiţie organizat până astăzi. Mult timp zona unde s-a desfăşurat bâlciul a şi fost numită Cartierul Bâlciului, atât de mult s-a întipărit în tradiţia giurgiuvenilor acest eveniment deosebit.

Astăzi bâlciul de Sfânta Marie a rămas o palidă amintire faţă de ce a fost odată.

Material întocmit de

consilier superior Ion BĂLAN

– B.J.A.N. Giurgiu