Drapelul Național al României, purtând culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical, cu albastru lângă lance, este încărcat de istorie venind de demult pentru a se împleti strâns cu afirmarea naţională a poporului român.

Folosirea celor trei culori este documentată de specialiştii în heraldică încă din Evul Mediu, perioadă în care cele trei ţări române, folosind cromatica tricoloră reuşeau să transmită, în limbaj plastic, autoritatea domniei subliniind independenţa, apoi autonomia.

Dacă până la începutul secolului XIX, cele trei culori se regăsesc în sigiliile care validează actele solemne, pe scuturi şi pe lambrechinii stemelor, nefiind folosite pentru a-i identifica specific pe români , prezenţa culorilor naţionale pe primul drapel propriu – zis al primei reprezentanţe naţionale din istoria modernă a României (Adunarea norodului din vremea Revoluţiei din 1821) face ca acesta să devină simbol al națiunii românești.

Primele date despre folosirea oficială a tricolorului românesc le avem din 1834 când, în urma solicitărilor domnului regulamentar al Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica, Poarta Otomană a aprobat utilizarea de către navele militare şi comerciale româneşti a pavilionului tricolor.

Afirmarea drapelului tricolor drept cel mai reprezentativ simbol naţional al poporului nostru s-a realizat în timpul revoluţiei române de la 1848 când prin Decretul din 26 iunie al Guvernului  vremelnicesc  se menţiona că „Steagul naţional va avea trei culori, albastru, galben şi roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „dreptate, frăţie”.

Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel naţional la 1 septembrie 1863 de Alexandru Ioan Cuza având însă culorile dispuse orizontal, alcătuire în care se va menţine până în 1867 când se stabilește dispunerea acestora ca la 1848, adică vertical, în ordinea și forma care s-a păstrat până azi.

Sub domnia lui Carol I tricolorul reprezintă faldurile sub care s-au jertif militarii români în timpul Războiului de Independenţă, iar sub regele Ferdinand I este folosit în Primul Război Mondial de toţi locuitorii fostei Dacii ca simbol al triumfului libertăţii şi unităţii depline concretizate în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

Reflectând sintetic istoria tumultuoasă a neamului, tricolorul a fost modificat în 1921, doar în ceea ce priveşte înfăţişarea stemei ţării gravată pe suprafaţa sa când, cum era şi firesc, drapelul, reunind cele trei culori tradiţionale, a fost împodobit cu noua stemă a României, marcând, prin compunerea sa, drumul poporului român spre înfăptuirea dezideratului său naţional.

După 1948, steagul tricolor a fost modificat prin plasarea în centrul său a unei noi steme ce simboliza o nouă formă statală, respectiv republica populară şi, după 1965, socialistă, reprezentare bazată pe o ideologie comunistă, compoziţia sa fiind lipsită în realitate de simbolurile tradiţional – româneşti.

Din 17 decembrie 1989, în timpul Revoluţiei de la Timişoara, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele, fiind privită ca însemn al regimului dictatorial.

Decretul lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 prevedea la art. 1 faptul că drapelul ţării este tricolorul tradiţional al României având culorile aşezate vertical în ordinea albastru, galben, roşu pornind de la lance.

Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua Drapelului Naţional al României, în 26 iunie 1848 fiind, aşa cum s-a amintit, emis Decretul Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti prin care tricolorul roşu-galben-albastru, simbol al libertăţii, dreptăţii şi frăţiei, devenea Drapel Naţional.

Cristina Olteanu,

Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale