Get Adobe Flash player
ziare.antena3.ro

Arhive

DREPTUL LA REPLICĂ. MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ

                                                           Am citit de curând un material apărut mai demult, în ziarul „Giurgiuveanul”, din 7 iunie 2017. Deşi am avut acces de-abia acum la acesta, am constatat eficienţa zicalei: „Mai bine mai târziu decât niciodată.” Materialul se intitulează „6 IUNIE 1952 LA GIURGIU”, iar autorul este domnul Ion Bălan, consilier superior la Biroul Judeţean al Arhivelor Naţionale Giurgiu.

Articolul m-a atras, deşi, chiar de la început, în arhiva prezentată, tatăl meu figurează ca deportat, în timp ce el era în 1952 deţinut politic la Târgu Ocna. Numai mama mea, Melania Stoenescu, Teodora Stroiescu, bunica maternă şi cu mine, Lăcrămioara Stoenescu, atunci elevă în clasa a IVa, în vârstă de 10 ani, am fost deportate la Rădăşeni.  Greşala apare, însă, şi pe lista de la CNSAS, de aceea nu consider alt vinovat decât autorităţile de atunci.

 Altceva mi s-a părut suspect şi mare mi-a fost mirarea, când am constatat că, deşi îi oferisem domnului Ion Bălan cu autograf două din cărţile mele, în care am scris despre deportările din Giurgiu, dumnealui a extras masiv citate din acestea şi le-a prezentat  drept „mărturii orale (care) confirmă în parte ce spun și documentele de arhivă.”

Cred că mărturiile nu mai pot fi orale, din moment ce se află inserate în romanul document „Copii-duşmani ai poporului” şi în cartea de interviuri „Memoria stigmatelor”,  care poartă semnătura mea. Se pare că domnul Ion Bălan a uitat să noteze în subsol sau lângă frazele transcrise şi considerate orale, de unde a extras citatul. Să fi uitat atât de repede sursa?

 Altfel, aş crede că ar fi lipsă de respect faţă de autor sau chiar faţă de persoana sa, putând fi interpretat ca plagiat… Dar să-i reamintim stimabilului domn paginile de unde a scos citatele considerate mărturii orale:

Din ”: Memoria stigmatelor, Curtea Veche, Bucureşti 2012, p. 159

(menţionez că semnele citatării sunt puse pentru a arăta că declaraţiile orale aparţin acestor persoane, nu pentru cărţile din care sunt extrase.)

Sultana Caramihai își amintește că: „tot timpul eram supravegheați de milițieni. Nu aveam voie să comunicăm unii cu alții și milițienii ne controlau dacă eram acasă, pentru că în munți se aflau partizani din rezistență”:

Din ”: Memoria stigmatelor, Curtea Veche, Bucureşti 2012, p. 373

(Copierea s-a făcut neatent, deoarece nu era vorba de detenţie, ci de dedeportare.)

În plus povestește Marta Georgeta Teodorescu: “În tot timpul detenției, nu am primit nici un ajutor. Dar nu numai regimul ne batjocorea, ci și lumea Vecinii ne priveau cu suspiciune și; când și când, ne strigau: „Rusoaicelor să plecați la voi acasă”

Din Copii-duşmani ai poporului, capitolul : Alţi copii-duşmani ai poporului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p 122:

Caranicola Stelian spune clar: „Știam că ne-a dislocat, pentru a face loc în casele noastre familiilor celor care lucrau pe șantierul Podului Prieteniei, care lega orașele Giurgiu și Ruse”.

Din ”: Memoria stigmatelor, Curtea Veche, Bucureşti 2012, p. 122

Mircea Popescu oferă o altă variantă: „Tata a avut curajul să intrebe: <De ce să plecăm, la ce vă foloseşte>? Pentru că fusese o autoritate morală şi economică, el îşi rezerva dreptul să pună o astfel de întrebare noilor stapâni. Raspunsul dat de unul dintre ei a fost că e nevoie de spaţiu locativ pentru persoanele care vor construi Podul Prieteniei. A adăugat apoi: <Voi tot nu sunteţi buni de nimic>. Pot spune, insă, că niciuna dintre locuinţele eliberate nu a fost ocupată. Pentru lucratori, s-a construit un cartier intreg de blocuri noi”.

Din Memoria stigmatelor, Curtea Veche, Bucureşti 2012, p. 150: 

De aceeași părere este și Ileana Verziu – Pogăceanu“Auzisem că trebuie să plecăm din Giurgiu, pentru că se executau lucrări la Podul Prieteniei dintre Giurgiu și Ruse, din Bulgaria. Mă întreb câți mai știu astăzi de suferințele noastre sau că acest pod s-a construit în timpul în care am fost sacrificați și trimiși în deportare, departe de casă“:

Din Memoria stigmatelor, Curtea Veche, Bucureşti 2012, p. 120: 

Tot Mircea Popescu revine ulterior ( unde?)  și oferă și altă explicație: „Construirea podului a fost doar un pretext. Comercianții de pe strada Gării au fost deportați pentru a  putea avea loc jaful, dar deportarea s-a făcut și pentru pedepsirea celor care n-au acceptat să fie informatori productivi. Nu a fost nicio luptă e clasă, nici ordin stalinist de transformarea a societății, ci jaful din partea delicvenților, a ofițerilor și a subofițerilor din Securitate, care s-au îmbogățit pe spinarea deportaților”.

În sfârşit. se citează cartea Memoria stigmatelor, Curtea Veche, Bucureşti 2012, dar fără a se spune când şi unde a spus Adrian Cioroianu această frază care figurează pe coperta 4: 

Despre dosar, „potrivit lui Adrian Cioroianu „în România comunistă, din 1948 și până la începutul anilor 60, soarta unui om depindea mai ales de dosarul său politic – până-ntr-acolo încât Dosarul, ca atare, era mult mai important decât Omul. O faptă de opoziție față de regimul comunist – a oricăruia dintre români, fie o persoană anume sau vreunul dintre rudele sale – era un păcat de neșters – un stigmat.<Dacă ai fi furat, violat sau omorât era altceva. Dar, ca arestat politic, vei stigmatizat toată viața>” – va spune un om al regimului către unul dintre eroii volumului scris de Lăcrămioara Stoenescu – Memoria Stigmatelor și exprima un mare adevăr pe care cei deportați aveau să-l traiască acasă.

Din Copii-duşmani ai poporului, Curtea Veche, Bucureşti, p. 86 extrage şi următorul text:

Ce vină avea Lăcrămioara Stoenescu când la ora de matematică directorul cu un aer solemn…s-a îndreptat spre catedră…cu o voce gravă a rostit o frază  zicând despre copila de numai 10 ani „ești dușman al poporului” și în consecință a fost eliminată din școală și determinând-o să-și pună întrebări existențiale eu, un copil eram dușman al unui popor de oameni mari”; „cum era să fie un copil dușman al unor oameni mari”;  „ce rău ar fi putut face el celor mari”.

În concluzie:

Domnule Ion Bălan, nu este suficient să scrieţi doar între ghilimele nişte fraze! Fiţi atent ca sursele să fie neapărat citate, dacă vreţi să fiţi un om onest. Aveţi grijă să nu fie şi alte surprize de acest gen! Nu se ştie, după cât timp, se descoperă adevărul! Sursele trebuie citate, deoarece aşa este corect faţă de cel care a muncit mai înainte şi s-a străduit, ca mai apoi, alţii să poată scrie articole de largă circulaţie!

Lăcrămioara Stoenescu,

membră a Uniunii Scriitorilor

Arhive