În sertarele multor case din Giurgiu se mai păstrează și astăzi fotografii vechi, ușor îngălbenite, dar încă vii prin emoția pe care o transmit. Sunt chipuri de oameni simpli sau înstăriți, copii îmbrăcați de sărbătoare, cupluri la început de drum ori grupuri surprinse la evenimente sociale. Privindu-le atent, descoperim același nume discret, imprimat pe cartonul fotografiilor: J. Josefovici.

Puțini își mai dau seama că aceste imagini aparțin unuia dintre cei mai importanți fotografi pe care i-a avut vreodată Giurgiu. Între anii 1900 și 1940, Jacques Josefovici a fost martorul tăcut al orașului, omul care a fixat pe peliculă o lume dispărută. Astăzi, fotografiile sale nu mai sunt simple amintiri de familie, ci adevărate documente istorice, repere esențiale pentru înțelegerea Giurgiului de altădată.

Prin anvergura activității sale și prin rolul jucat în viața orașului, Jacques Josefovici poate fi considerat cea mai reprezentativă figură a comunității evreiești din Giurgiu, după familia lui Tudor Vianu. Dacă Vianu avea să influențeze cultura română la nivel național, Josefovici a lăsat o moștenire locală fundamentală: imaginea Giurgiului însuși.

Maestrul fotograf al orașului

Jacques Josefovici s-a născut în anul 1880 și s-a căsătorit cu Eliza (născută în 1884). A devenit rapid unul dintre cei mai apreciați fotografi ai vremii, cu ateliere deschise atât în Giurgiu, cât și în București – un fapt deloc obișnuit pentru începutul secolului XX.

În Capitală, atelierul său funcționa în asociere cu o altă persoană, sub denumirea „Papar I & Josefovici”, fiind situat pe strada Colței, la numărul 26. La Giurgiu, firma sa – sugestiv intitulată „Fotografia” – se afla pe strada Alexandru Lahovary, actuala pietonală din centrul orașului. De aici au plecat mii de imagini care aveau să circule prin casele giurgiuvenilor, sub formă de portrete tip carte poștală.

Josefovici nu s-a limitat doar la fotografia de studio. El a realizat și ilustrate cu instantanee din Giurgiu, surprinzând străzi, clădiri, piețe și fragmente de viață urbană. Aceste imagini sunt astăzi neprețuite pentru istoria orașului. De-a lungul carierei sale, a colaborat și cu un alt nume important al fotografiei locale: Iacob Vestner.

O familie înstărită, o tradiție dusă mai departe

Jacques Josefovici a deținut două case în Giurgiu: una pe strada Calomfirescu, la numărul 5, și cealaltă pe strada Radu Vodă, la numărul 12. Toate indiciile arată că familia Josefovici se afla printre cele mai înstărite din oraș.

O fotografie de familie îl arată pe Jacques alături de fiii săi, la bordul unuia dintre cele cinci automobile existente la acea vreme în Giurgiu – un detaliu revelator pentru statutul social al familiei.

Jacques și Eliza au avut patru copii. Primul, Henry (foto),

s-a născut la 25 aprilie 1908 și a absolvit Liceul „Ion Maiorescu”. Ulterior, a părăsit România și a renunțat la cetățenia română în septembrie 1964. Au urmat Ignatz (născut la 23 decembrie 1909), Mişu (25 martie 1913) și Arnold (născut în 1919).

Tradiția familiei a fost continuată de Mișu, care, în anul 1940, figura cu o firmă de „meseriaș” fotograf, deschisă chiar la casa familiei Josefovici de pe strada Lahovary, nr. 10.

Alte ramuri ale familiei Josefovici

În Giurgiu au existat trei ramuri ale familiei Josefovici. O alta a fost cea a lui Iancu Josefovici, tinichigiu de profesie, născut în 1857. A locuit mulți ani în oraș și a fost căsătorit cu Sali (născută în 1859). Cei doi au avut trei copii, toți născuți la Giurgiu: Gabriel (1897–1897), Bertha (1898–1981, decedată la Paris, după ce a renunțat la cetățenia română în 1969) și Adela, născută în 1901.

O a treia ramură a familiei a fost reprezentată de Moritz Josefovici (născut în 1884), posibil fratele lui Jacques. Moritz a fost comerciant și a locuit pe strada Morari, la numărul 8. A deținut o prăvălie în Piața Carol, la nr. 15, și o mercerie pe strada Gării, la nr. 31. Firma sa era înscrisă la Registrul Comerțului la poziția 91/1936, dar a fost radiată în anul 1952, odată cu instaurarea regimului comunist.

Un nume dispărut, o memorie care dăinuie

Nu se știe cu exactitate când s-a stins din viață Jacques Josefovici. Cert este însă că opera sa a supraviețuit timpului. Prin miile de chipuri pe care le-a imortalizat și prin imaginile orașului pe care l-a iubit, Josefovici rămâne un cronicar vizual al Giurgiului.

Astăzi, în oraș nu mai există niciun descendent al familiei Josefovici. Și totuși, de fiecare dată când o fotografie veche este scoasă dintr-un album sau dintr-un sertar, Jacques Josefovici revine în prezent. În felul său tăcut, el continuă să spună povestea unui Giurgiu necunoscut, dar esențial pentru identitatea orașului.

– Vasile Arcanu