Calvarul deportării în Transnistria, în timpul războiului, este încă viu în memoria ţiganilor. Cei mai bătrâni, care au prins acele vremuri, îşi amintesc cumplitele încercări prin care au trecut. Ioana Nuţu, în vârstă de 89 de ani, este printre puţinii supravieţuitori ai deportărilor, din Giurgiu. Îşi deapănă amintirile cu multă tristeţe şi amărăciune în glas.

O copilă supusă la un adevărat calvar

Şi din Giurgiu au fost deportate familii de ţigani. Astăzi mai trăiesc doar câteva persoane care au supravieţuit Transnistriei. Familiile de romi au ajuns în zona Bug din Transnistria.

„Eram copil pe atunci, aveam doar 16 ani.

Părinţii mei aveau căruţă şi cal şi munceau la câmp. Noaptea din pat ne-au luat, pe mine şi pe părinţii mei şi ne-au îmbarcat în nişte trenuri mizere, pline de bălegar. Erau cu noi alde Topuzu, alde Cheşcheret, alde Frizeru. Unora le-au scos dinţii de aur din gură cu cleştii şi le-au furat aurul. Ne-au dus într-un într-un orăşel din Transnistria, în nişte hangare. Mâncam coji de cartofi de la soldaţi şi ce mai apucam. Tatăl meu a murit acolo, a fost îngropat chiar în hangar, scoteau scânduri de jos şi îi băgau în pământ pe cei morţi”, îşi aminteşte Ioana  Nuţu, o supravieţuitoare în vârstă de 89 de ani.

Jumătate româncă-jumătate ţigancă, bătrâna a trăit un calvar în Transnistria. Un soldat român i-a promis că o va ajuta să fugă şi să se întoarcă în ţară, însă a dus-o pe un câmp şi a violat-o. A reuşit în cele din urmă să fugă împreună cu mama ei şi să se întoarcă acasă.

Nici acum nu a uitat prin ce chinuri a trecut în timpul petrecut în lagăr. În Transnistria au îndurat chinuri de nedescris, hrana era puţină şi lipsea de cele mai multe ori. Nu aveau haine sau cele pe care le aveau erau puţine şi sărăcăcioase. Iernile erau geroase şi în loc de lemne de foc foloseau balega uscată a animalelor pe care o stivuiau în şoproane. În acele condiţii inumane, mulţi s-au stins, printre ei afându-se şi tatăl Ioanei Nuţu.

Au cerut ajutorul reginei-mame

În septembrie 1942, un grup de romi spoitori din oraşul Giurgiu i-au cerut reginei-mame Elena să intervină pentru a nu fi deportaţi în Transnistria, potrivit unor documente ale Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România. După deportările făcute în a doua decadă a lunii septembrie 1942, când romii sedentari consideraţi periculoşi pentru ordinea publică au fost ridicaţi de la casele lor şi deportaţi în Transnistria, exista teama că se va trece şi la deportarea celorlalţi romi. Spoitorii din Giurgiu s-au simţit în primejdie şi s-au adresat reginei-mame. Petiţia este semnată de 18 persoane.

Mareşalul Antonescu şi deportarea ţiganilor în Transnistria

Ideea deportării ţiganilor în Transnistria i-a aparţinut mareşalului Ion Antonescu şi nu a avut ca scop lichidarea fizică a ţiganilor. La procesul din 1946 Antonescu a şi recunoscut că el este responsabil de deportările din Transnistria motivând „din cauza camuflajului din Bucureşti şi din celelalte oraşe, se întâmplau furturi şi omoruri. Opinia publică mi-a cerut să o apăr fiindcă ţiganii noaptea intrau în case şi jefuiau. După multe investigaţii, s-a constatat că erau ţigani înarmaţi cu arme de război. Toţi acei ţigani au fost deplasaţi. Cum domnul Alexianu avea nevoie de braţe de muncă în Transnistria, am făcut-o. Este hotărârea mea”.

Niciunul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la ţigani nu poartă însă semnătura lui şi nici nu au fost publicate în Monitorul Oficial sau în altă parte. Ele au fost date verbal miniştrilor şi transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Puşi în faţa faptului împlinit, condiţiile de acolo improprii, lipsa oricărui loc de muncă şi dependenţa totală faţă de autorităţile indiferente, ţiganii au cerut să se întoarcă în România. Antonescu a constituit atunci o comisie care a recomandat repatrierea a 1200 de ţigani dintre cei deportaţi. În Transnistria au fost deportaţi aproximativ 25.000 de ţigani dintre care aproximativ jumătate au murit acolo din cauza lipsei de hrană şi a bolilor.

Marcela Petcu