Scriam cu ceva timp în urmă că Stângaciu, vestit lăutar-violonist!- din Frăteşti, a fost pentru perioada anilor 50 din secolul trecut cel mai renumit  şi pentru că, poate mai bine decât toţi ceilalţi confraţi,  a înţeles că pentru  lăutar nunta cu adevărat începe luni dinspre ziuă, când lăutarul nu mai cânta pentru nuntaşul vesel, ci pentru ţăranul care, sculat devreme să ajungă la câmp cât este rouă, trăgea cu urechea la cum se aud pe deal acordurile viorii cu gândul la nunta pe care o are în proiect şi de care, aşa, întâmplător, auzise şi lăutarul.

S-a mai făcut cunoscut iscusitul lăutar şi printr-o ţinută impecabilă pe care şi-o alegea cu mult gust după anotimp. Culoarea costumului mai ales! Şi, caz unic în Frăteştiul acelor ani, lucru care circula ca legendă, a fost primul care a purtat în sat cisme bilger de culoare maron, încălţări care îi dădeau o sobră eleganţă!

În acelaşi timp, Stelică Ghiocel, lăutar chiar mai vestit decât Stângaciu, conducea un taraf, zice-se că el interpreta cântecul după note!, a atras atenţia satului printr-un fapt cu totul neobişnuit! Deşi căsătorit, asta în anul 1954, s-a încurcat, contrar tradiţiei, cu o româncă, frumoasă foc, după expresia locului! Blondă cu părul lung dat pe spate, cu o vârstă nedefinită, oricum în jurul a patruzeci de ani, cu tenul abundent pomădat, cu mers atent controlat de parcă ritmul paşilor ţinea să ascundă numărul anilor, femeia cu  corp de gazelă făcea ca tot omul care trecea întâmplător să întoarcă  privirea spre cuplul feicit. Stelică, în costum mai totdeauna de culoare deschisă, o sorbea din priviri!

Femeile satului care îi priveau dojeneau în fel şi chip! Că Stelică este un crai fericit, ziceau unele, că este unul care şi-a pierdut capul când şi-a lăsat copiii, ziceau altele, că asta e lumea, şi-a pierdut minţile, ziceau cele mai  multe cu vădită resemnare.

O discuţie cu Domnul C.D., coleg de serviciu la Staţia de Egrenat Bumbac, din Frăteşti de fel,  mi-a sugerat o cheie extrem de interesantă de interpretare a bârfei satului! Cât adevăr este în cele auzite, greu de zis! Plauzibilă într-un anume fel, dar foarte favorabilă lui Stelică şi mai ales de meditat asupra cazului.

Stelică nu-şi trădase familia. Se îngrijea ca să nu-i lipsească nimic! Numai că se mutase la această femeie, sau mai bine zis se mutase cu această femeie. Ea venise după el în Frăteşti! Dar ceea ce pare o melodramă este că de milă ar fi luat-o Stelică. În tinereţe, în timpul războiului, blonda ar fi fost într-o casă de toleranţă în Bucureşti! Cum aflase despre ea, cum auzise de lamentaţia ei că s-ar duce după un bărbat care , ştiind situaţia ei, ar lua-o de soţie, că ar fi foarte credincioasă unui prezumtiv soţ care ar putea să o creadă, că…  şi că… nimeni nu ştia în sat. Ceea ce vedea satul era doar tandreţea dincolo de fire cu care Stelică, încălcând tradiţia, lăsa femeia să treacă înaintea lui un podeţ . La fel se întâmpla şi când, întâmplător, se impunea să dea în mers întâietate cuiva! Dacă pentru doamnă iubirea afişată putea fi apreciată drept blândeţea felinei care se lăsa mângâiată de stăpână, pentru Stelică era ceva mai mult! Era bucuria ascunsă că salvase  pe cineva care solicitase ajutorul!

Cum îmi povestea Domnul C.D, părea că-mi desleagă misterul unui eveniment al satului pentru a dovedi câtă bunătate poate exista uneori în sufletul unui om!

Îl ascultam cu atenţie, mi se părea ceva ireal, iar arcuşul lui Stelică mi se părea şi el mai din poveste! De-atunci, şi foarte mult după aceea, mă  întorceam în poveste cu oarece nedumerire! Mă întrebam:- Oare, chiar aşa să fi fost?

M-am convins în timp că unele poveşti sunt adevărate! Că arcuşul lui Stelică Ghiocel era unul fermecat! Asemenea poveşti, dacă poveşti sunt, nu trebuie uitate!

Gheorghe CALOTĂ