Ne propunem plecând de la documente de arhivă, presa timpului să prezentăm câteva prim planuri ale actului de 1 Decembrie 1918 la Giurgiu sub genericul NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA, respectiv contribuţia unor dascăli de cele mai multe ori rămaşi anonimi, ale unor importante personalităţi politice locale, intelectuali giurgiuveni/vlăsceni etc., care şi au adus mai mult sau mai puţin contribuţia lor,  la acest moment 1 Decembrie,  act care peste timp,  simbolic pentru naţiunea română avea să devină ZI NAŢIONALĂ.

Răsfoind presa giurgiuveană/vlăsceană şi documentele de arhivă din perioada 1912 – 1916 aflăm starea de spirit a locuitorilor giurgiuveni/vlăsceni, gîndurile şi problemele lor, avem o imagine realistă în legătură cu sentimentele populaţiei şi intelectualităţii giurgiuvene/vlăscene, a reprezentaţilor eşicherului politic în privinţa dorinţei de reîntregire naţională/ de unire.

„Informatorul”, ziar apărut la Giurgiu între anii 1912 – 1913 „fără culoare politică” cum afirmă redactorii lui, în numerele din 2 iunie şi 19 august 1912 prezintă domnia lui Alex. Ioan Cuza o personalitate emblematică a luptei pentru Unire, pentru Reîntregire.

În articolul din 2 iunie 1912 intitulat sugestiv „”Înainte de Unire” se menţionează” Românii fie că sunt din Ardeal, fie din Bucovina, fie din Basarabia … sunt şi trebuie să fie români, egali cu acelaşi drepturi la stima şi iubirea noastră şi a patriei comune România. Altminteri cum vom putea dovedi că suntem o naţiune ? De accea când vedem un frate din Ardeal, noi cei de dincoace suntem datori a-l saluta cu deosebită căldură, căci în vremuri grele, de acolo ne-a venit lumina şi recunoştinţa”.

Articole din anul 1914 sunt tot mai sugestive: pe 15 decembrie 1914 „În zbor peste Carpaţi”, pe 1 iunie 1914 „Soarta românilor subjugaţi”; la 13 octombrie 1915 „Între duşmani” şi „Patria”; la 31 martie 1916 „Mobilizarea poporului” etc.

„Foaia ţăranului român” având redacţia şi administraţia în comuna Letca Veche este un adevărat glas de simţire românească.

În numărul din 1 februarie 1913 este publicat articolul „Din faptele mari ale neamului – Unirea”, articol semnat de Emanuel Copăceanu în care se arată: „Unirea … este izvorul nesecat al tuturor bunătăţilor ce azi putem avea”, se cere  „să facem din această ţară liberă, un focar de cultură românească, un far luminator care să insufle românilor din toate ţările mândrie naţională, nădejde şi curaj în lupta cu rândurile ameninţătoare ale vrăjmaşilor” despre românii din Transilvania se aminteşte că „o duc greu şi fraţii noştri din Ardeal…”.

Emoţionant este articolul „În zbor peste Carpaţi” al lui Manea Popescu publicat în decembrie 1914: „E ora sfântă aceea de care ne apropiem noi românii acum. E clipa aşteptată cu atâta încordare de atâtea generaţii. E clipa pe care, printr-un efort extraordinar a prins-o Mihai Viteazul…ceea ce trebuie să facem noi acum, e opera pentru care nenumătate minţi şi-au sleit vigoarea şi şi-au ales traiul zbuciumat…Avem în faţă clădirea unui întreg trecut din care orice cărămidă e închegată şi lipită de celelalte cu sângele unei vieţi scumpe nouă, clădirea e terminată de înaintaşii noştri, care nu ne-au lăsat să mai adăugăm decât acoperişul şi desasupra biruinţei…Toţi aşteaptăşi ochii tuturor sunt atraşi de culmile bătrâne ale Carpaţilor priteni. În mintea tuturor se brodează în liniiclare şi luminoase trecerea Carpaţilor, întâlnirea cu fraţii ardeleni, spublebrarea inamicilor ce – ar căuta să ne aţină calea şi victoria finală, care va însemna cea mai glorioasă pagină în istoria plină de dureri a poporului român”.

Mobilizatoare sunt şi articolele publicate în „Sentinela” având redacţia la Cosmeşti şi administraţia la Gratia.

În articolul intitulat „De la românii din Ardeal”  din 20 iulie 1914 se protestează împotriva înfiiinţării unui vicariat „care să mai rupă şi aceste câteva mii de credincioşi români”, concluzia fiind că „au îndurat multe fraţii noştri de peste munţi din partea ungurilor, o vor îndura şi pe aceasta”.

Sugestiv pentru sentimentele populaţiei din Regat sunt şi însufleţitoarele cuvinte din articolul „Să luăm armele” din 12 martie 1915, articol scris de învătătorul Voicu Georgescu din Mihai Bravul (învăţătorii giurgiuveni/vlăsceni fiind în marea lor majoritate cei care au slujit cu pana şi cu arma pentru visul Reîntregirii Naţionale): “Dumnezeule să întăreşti mai mult îndârjirea noastră, să oţeleşti braţul nostru de fier, să aprinzi văpaia… şi dorul cumplit … să faci zilele clipe, să faci ceasurile închipuiri, să ştergi din faţa noastră; râurile, dealurile, munţii, prăpăstiile, să zburăm la fraţii noştri şi cât mai fără zăbavă în cîmpul cel sfânt şi mare al libertăţii”.

Ion M. Popescu şi el învăţător, în articolul intitulat “Uniţi în cuget şi simţiri” din data de 28 noiembrie 1914 avea să sintetizeze sentimente populaţiei romîneşti din zona Giurgiu/Vlaşca: “Idealul nostru naţional e cu mult mai mare, e mai nobil şi mai sfînt. El e Reîntregirea neamului românesc”.

Şcoala prin activitatea cadrelor didactice ţine mereu trează sentimentele românismului.

Pe 2 februarie 1913 Şcoala din Mârşa organiza o serbare şcolară având drept scop: “dragostea cea mai neţărmurită spre a veni în ajutorul Flotei Naţionale Române pentru care întreaga ţară se silişte a mări fondul”.

La 17 februarie 1913 Şcoala din Brăniştari organiza şi ea o serbare cu scopul “de a face ca această şcoală şă – şi poată procra accesoriile necesare, ca stfel să poată fi un adevărat factor de lumină”. Cu acest prilej au fost prezentate cântece şcolare, “exerciţii corporale”, recitări de poezii patriotice şi a fost ţinută o conferinţă şcolară des pre domnia lui Mihai Viteazul.

Şcoala din Mihăileşti organiza şi ea pe 4 ianuarie 1914 o serbare un adevărat program patriotic care cuprindea prinre altele:”Pe al nostru steag”; Deşteaptă-te Române”; “Ostaşul lui Vlad Ţepeş”; “Ţara Românului” etc.

Alături de cadrele didactice ale Şcolii din Comana la serbarea organizată în cinstea zilei de 24 ianuarie 1914 a participat şi Cercul Studenţesc Vlăscean condus de Dumitru M. Muşăţeanu. Scopul manifestării a fost: “să comeroreze ziua de 24 ianuarie într-un mod strălucit, ce se cuvine unei serbări atît de importante”.

Pe 27 decembrie 1914 învăţătorii de la Şcolile din Scurtu Mare, Scurtu şi Talpa Poşta organizau o serbare cu dorinţa de a contribui cât mai mult la “ridicarea morală” a sătenilor, iar pe altă parte “de a ne achita cea mai sfântă îndatorire a fiecărui român în timpurile de afţă, aceea de a contribui la îndulcirea traiului celor ce vor rămâne acasă, atunci când noi vom fi la datorie” (premoniţie care avea să se adeverească cât de curând).

La serbarea şcolară din 3 ianuarie 1915 organizată în localul şcolii din Ghimpaţi, alături de cadrele didactice din comună a participat şi filala Ghimpaţi a Societăţii de Cruce Roşie.

Anul 1916 avea să ducă la o radicalizare a sentimentelor naţionale.

La serbarea şcolară organizată la Roata în data de 11 aprilie 1916, serbare la care alături de învăţători şi elevi au participat şi notabilităţile comunei, scopul a fost clar precizat; “din beneficiul rezultat vom ajuta la toamna viitoare pe copii săraci ce urmează  la această şcoală. Dacă se va întîmpla vreo campanie. Se va da preferinţă copiilor celor căzuţi în luptă. Iar de nu va fi, se va ajuta copii celor concentraţi şi numai după aceea se va avea în vedere şi ceilalţi copii”.

Programul prezentat a fost în ton cu “sentimentele din epocă” şi a cuprins două piese de teatru : “Dacia” şi “Unde duce lenea”, considerându-se că ambele piese sunt instructive “cea dintâi este şi patriotică, tinzând la unirea românilor din vechea Dacie”.

Ceea ce avea să însemne contribuţia efectivă de sânge pe câmpurile de luptă din Câmpia Vlăsceană, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti am prezentat-o altădată.

Luna noiembrie 1918 a însemnat şi reintensificare a campaniei în favoarea Unirii.

Preoţii şi cadrele dicactice giurgiuvene/vlăscene fac propagandă în favoarea Unirii: “se va ţine un Te-Deum în toate bisericele comunelor urbane şi rurale…se vor ţine cuvântări pentru a tălmăci manifestul Regal publicat în Monitorul Oficial nr. 176 din 28 octombrie 1918. Trebuie să se explice locuitorilor ăn ce consta întregirea neamului, că după Basarabia, vin astăzi fraţii noştri subjugaţi din Bucovina şi Transilvania să ceară Unirea cu noi”.

Se mai arăta că “odată cu mobilizarea României, tratatul de pace de la Bucureşti este desfiinţat şi odată cu el toate legile de umilinţă legate de el”.

“Asociaţia Profesorilor Universitari” adresa un apel vibrant către cadrele didactice vlăscene: “astăzi când suntem în preajma Unirii Naşionale a Românilor de pretutindeni, Asociaţia Profesorilor Universitari… se adresează d-voatră, membri ai corpului didactic d toate gradele, cu invitarea ca ideile cuprinse în acest apel să le răspândiţi în cercuri mai largi, astfel ca toţi cei care vin în atingere cu şcoala să aibă cunoştinţă deplină a dreptăţii cauzei noastre şi a neapăratei Uniri în cugete, sub flamura ce reprezintă idealul nostru naţional”.

Apelul se încheia cu vibrantele cuvinte:”să păşim cu încredere la înfăptuiea unităţii noatre naţionale, singura chezăşie a vieţii Neamului Român şi să strigăm într-un glas: Trăiască Unirea Românilor de pretutindeni. Trăiască Dinastia Română. Trăiască România Mare”.

Giurgiu – 1 Decembrie 1918 esteo  zi rece de iarnă la Giurgiu un grup de circa 300 de persoane, intelectuali de marcă ai oraşului Giurgiu, soldaţi şi ofiţeri proaspăt reîntorşi de pe front, populaţie se adună în faţa Cazinoului din grădina Parc – Alei şi sărbătoresc ziua de 1 Decembrie la Giurgiu, este o atmosferă sărbătorească dar sobră. Oraşul se bucură alături de locuitorii lui de evenimentele în derulare dar sărbătoarea este umbrită de greutăţile şi urmările războiului la Giurgiu. Nu cu mult înainte populaţia întâmpinase trupele franceze eliberatoare.

Este un prim plan la actului de la 1 Decembrie.

Nicolae Droc Barcian, transilvănean la origine din Răşinarii Sibiului, profesor la Gimnaziul „Ioan Maiorescu”, stabilit la Giurgiu şi mentor pe plan local al luptei pentru unitate naţională se află în această zi istorică la Alba Iulia.

Iată ce scrie el : „deşi împlinisem vîrsta de 72 de ani, socoteam că este de datoria mea ca fiu al Ardealului şi combatant pentru libertate şi unitate naţională, să iau parte la marea adunare de la 1 Decembrie 1918. Astfel, după cinci decenii de când mă stabilisem în ţară,  la Giurgiu, aveam să revăd pământul scump al Transilvaniei şi locurile natale de la Răşinari. Ajuns la Alba Iulia, în dimineaţa zilei de 1 Decembrie, am văzut o mare nesfârşită de oameni. După portul sărbătoresc i-am recunoscut pe moţi – urmaşii lui Avram Iancu, pe strănepoţii lui Simion Bărnuţiu, pe sătmărenii vajnicului dr. Vasile Lucaciu. Urmând mulţime delegaţilor, paşii m-au condus pe cîmpul lui Horea unde, spre mare –mi bucurie am întîlnit grupul de sibieni, între care se aflau căpitanul Nicolae Ciucianu şi Erma Danciu, consăteni şi tovarăşi de arme în războiul pentru independenţă de la 1877 – 1878.

După câteva ceasuri de aşteptare, într –o  atmosferă de fierbinte manifestare a dorinţei de împlinire a idealului naţional, în mijlocul nostru au venit delegaţii Marii Adunări Naţionale. Cu deosebită satisfacţie am ascultat cuvântul celor de la tribună şi hotărârile adoptate de forul oficial, contopindu – mă cu cei peste 100000 de romîni ardeleni, cu nesfărşitele urale şi lacrimi de bucurie cu care s–a primit hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu patria mamă. Ca urmare, purtând discuţii, acolo pe Cîmpul lui Horea – mi – am zis: iată idealul naţional înfăptuit. De acum suntem liberi şi întruniţi toţi fraţii într.un sungur stat”.

 Este al doilea prim plan al actului de la 1 Decembrie.

Nicolae Bălănescu cel care scria în 1913 „niciodată mai mult ca acum, nu e mai adânc simţită nevoia deşteptării entuziasmului şi a conştinţei naţionale…Orice neînţelegere trebuie să dispară între fraţi, atunci când nu mai avem decât un pas de făcut…Sunt momente în viaţă poporului nostru când manifestări în care să se vadă puterea militară a neamului nostru sunt bine venite”, a fost printre cei desemnaţi, în decembrie 1919, să răspundă la mesajul adresat Parlamentului României Mari de către regele Ferdinand I (a fost din câte ştim noi singurul giurgiuvean care a avut această onoare), discursul rostit – în ziua de 26 decembrie 1919, fiind o dovadă concludentă a crezului său politic, al încrederii sale nestrămutate în justeţea actului de la 1 Decembrie 1918 ca rezultat al luptei permanente a românilor pentru unitate şi independenţă naţională, conştient însă şi asupra pericolelor reale care planau asupra tânărului stat:România Mare.

Răspunsul său la mesajul tronului se poate împărţi în trei părţi bine distincte, prima parte începând cu un elogiu adus Regelui „Ferdinand al tuturor Românilor”, Reginei  care „..,a ştiut să treacă peste propriile-i dureri cauzate de moartea prinţului Mircea…” în condiţiile tragice ale toamnei anului 1916, armatei române ca şi-a dat jertfa supremă „… în ceasul cel mare când viaţa atârna de o clipă…” şi lui Dumnezeu ajutător şi îndreptător al neamului, motiv pentru care solicita construirea unei măreţe catedrale în Bucureşti, capitala României Mari, deoarece este necesar „…să nu uităm firul datinilor strămoşeşti”.

În continuarea primei părţi a expunerii sale face o prezentare a trecutului de luptă pentru unitate naţională concluzionând: „strămoşii noştri au întrevăzut de mult idealul neamului, generaţiuni nenumărate au primit cultivându-l, iar generaţiunii noastre i-au revenit sarcina şi onoarea de a-l înfăptui”.

Primul pas spre unire este apreciat a fi punerea temeliei Scolii Ardelene, în 1754, la Blaj, loc unde „… a ars necontenit focul sacru al neamului, adus din cetatea eternă”, cu referiri directe la activitatea pur-românească a lui Inochentie Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, şi Gheorghe Lazăr. Oprindu-se la generaţia revoluţiei de la 1848 – 1849, menţionează rolul Goleştilor, Brătienilor, al revoluţionarilor moldoveni şi ardeleni, acordând un spaţiu  larg lui Nicolae Bălcescu „… al cărui trup doarme şi acum în groparul sărăcimei din Palermo”, prin prezentarea pe care i-a făcut-o lui Mihai Kogălniceanu cu prilejul deschiderii cursurilor la Academia Mihăileană: „Sufletu-mi te slăveşte, înzecită libertatea şi, deşi oamenii sângiurilor au învelit cu maramă neagră dulce faţa lor, crede că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va răscula spre a sfâşia acest văl şi duşmanii răi se vor împietri la vederea soarelui tău de lumină; atunci nu va mai fi nici un om rob, nici naţiune roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea dreptăţii şi frăţiei”.

Continuând prezentarea ideii iniţiale menţionează pe Bolintineanu, pe Eminescu „care a cântat durerea noastră de la Nistru până la Tisa”, pe Spiru Haret „care a chemat cel dintâi, cu glas puternic, ţărănimea la viaţă nouă”, şi al cărui discipol a fost în lumea satului „unde întâi am fost primit cu dragoste, iar în urmă cu încredere”; se opreşte asupra rolului jucat de Constantin Exarcu care, atunci când a iniţiat construirea Ateneului, spusese: „Vom clădi sacra incintă, în care odată se vor aduna trimişii neamului”, fenomen realizat în urma anului 1918.

După ce face prezentarea perioadei idealiste a luptei pentru unitate naţională, N. Bălănescu se opreşte asupra perioadei pozitive, practice, care a permis realizarea acestui ideal prin scoaterea în evidenţă a oportunităţii pentru aliaţi a intervenţiei României în primul război mondial, expresia „ora mai piu” din 1848 fiind în august 1916 prezintă sub forma „acum ori niciodată”. Acest război este pentru români un război drept, deoarece „Nimeni nu poate zice că războiul nostru n-a fost făcut în comun acord, de popor, de Rege cu întreaga dinastie, care am hotărât să ne jertfim pentru îndeplinirea idealului naţional”, concluzionând – în acest sens: „Generaţia noastră este concentraţiunea energiei seculare pentru întregirea neamului”.

Un capitol aparte al celei de a doua părţi a expunerii sale o constituie tratatele de pace încheiate în 1919, el aducând grave acuzaţii aliaţilor României pentru nerespectarea tratatului pe care îl încheiaseră cu ţara noastră, nerespectare în urma căreia o parte din Banat rămânea în afara graniţelor, considerate de el fireşti.

Încercând să justifice acest aspect menţionează: „ Politica d-lui Brătianu a stat nestrămutată pe baza tratatului. Tratatul este un titlu de drept internaţional european, şi să avem credinţa că tot aşa va rămâne. Va veni o vreme când rolul precumpănitor  al Americii în Europa va înceta şi atunci sperăm că Statele europene, semnatare ale tratatului  îl vor reînvia”; tot justificativ încearcă să explice semnarea tratatului cu Puterile Centrale, semnătura acesteia fiind determinată de „…politica de constrângere” , meritul lui Marghiloman fiind acela „… că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca acel tratat să nu fie ratificat”, de către Rege.

 În faţa tratatului din 1919 el propune Camerei următoarea soluţie: „ Noi suspendăm hotărârea noastră şi numai când ni s-ar dovedi că în momentele acestea ţara se găseşte în primejdie, fie internă, fie externă, dar în primejdie iminentă, atunci vom avea de spus cuvântul nostru. Si chiar atunci nu vom înceta, când tratatul va fi ratificat să spunem acelei mari puteri care are de reprezentat mai mult interese economice în Europa că dreptul naţionalităţilor nu este o invenţiune cu brevet american”.

În finalul celei de a doua părţi a expunerii sale face o amplă prezentare a rolului pe care l-a jucat Franţa în sprijinirea afirmării idealului nostru naţional, manifestându-şi speranţa că „… va veni un moment când Franţa, sora noastră, va deştepta atenţiunea celor în drept, atenţiunea popoarelor şi le va spune că o mare nedreptate contra unui act scris, contra unui tratat s-a făcut, nu de bună voie ci prin silă, că trebuie îndreptată eroarea şi a se da dreptate cui i se cuvine”.

Partea a treia şi ultima o dedică măsurilor ce trebuie luate în vederea consolidării României Mari, astfel încât „… ni se desluşesc în vremea în care trăim, energii nobile, cu pregătire completă, pentru soluţionarea chestiunilor celor mai grele…”.

Pentru ca toate acestea să se poată realiza, N. Bălănescu este adeptul creşterii rolului Parlamentului „… admir adevăratul control parlamentar, asupra guvernului” situaţie în care într-un stat democratic „… ca al nostru, este sigur că şi guvernele gândesc astfel, ştiu că este o operă de îndeplinit ca guvern, ca platformă generală, dar să se ferească vreun ministru să iasă din cadrul însărcinării sale, că nu se ştie dacă dimineaţa venind la Parlament, seara să mai iasă cu aceeaşi calitate”.

Referindu-se la partidele politice existente în ţară, în 1919, şi analizând situaţia Partidului Naţional Liberal, din care făcea parte de 31 de ani, arată că acesta trebuie să se gândească „… la regenerarea şi democratizarea …” sa, aplauzele prelungite ale sălii determinându-l pe Nicolae Iorga, preşedintele Adunării Deputaţilor, să menţioneze: „Aplauzele d-lor, demonstrează că au început „ (să se gândească n.ns.)”.

Adept al României Mari, al consolidării întregirii noastre naţionale „…prin unirea sufletească politică” Nicolae Bălănescu  este împotriva partidelor pe provincii deoarece, „… partidele de provincii perpetuează separatismul. Ne trebuiesc organisme întregi întemeiate pe programe de idei cari să ne întindă de la o margine până la cealaltă a României Mari”. Această unire politică sufletească o vede realizabilă şi prin „… conciliaţiunea intereselor tuturor, şi a partidelor şi claselor sociale …”, conciliaţiune cu atât mai necesară cu cât „ţara trece prin momente deosebit de grele”; pentru acest lucru guvernul trebuia să cugete la îndeplinirea năzuinţelor tuturor „… ca să asigure liniştea şi ordinea în Stat”, sarcini revenind în acest domeniu şi socialiştilor prezenţi în Parlament: „Nu îngreunaţi situaţiunea momentului, căutaţi să soluţionăm această chestiune în acord cu toţii, sunt prea mari primejdiile momentului…”, apel adresat atât muncitorilor cât şi celorlalte clase şi categorii sociale reprezentante în organul legislativ al României Mari.

Finalul intervenţiei sale cuprinde o încercare de a jalona problemele de politică internă prin prezentarea rolului Ligii Naţiunilor, dar şi a pericolului unui nou război, deoarece „…istoria înregistrează adesea însă că popoarele învinse cugetă necontenit la răzbunarea şi la reluarea a celor ce cred că este nedrept pierdut. Multă vreme încă lumea se va zgudui pentru drepturile bine sau rău înţelese”.

N. Bălănescu îşi încheie discursul arătând că trebuie să fim respectaţi, cu demnitate şi onoare, ca stat suveran, liber şi independent. „Suntem un popor muncitor, popor care nu putem aduce decât folos, prin firea noastră onestă, prin firea noastră apropiată de alte neamuri şi nedoritor de tulburări. S-a tulburat lumea întreagă în jurul nostru numai noi stăm liniştiţi”.

Nicolae Bălănescu reprezintă un al treilea prim plan al actului de 1 Decembrie 1918 la Giurgiu, respectiv contribuţia oamenilor integri din punct de vedere politic la nevoile neamului.

                                                Material întocmit de Consilier superior Ion Bălan,

                                              Biroul Judeţean Giurgiu al Arhivelor Naţionale