Singura biserică din Giurgiu care îl are ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Haralambie, aflată pe şoseaua Sloboziei, în Cimitirul cu acelaşi nume, îşi va serba luni, 10 februarie a.c., hramul. Acesta a trăit pe vremea împăratului roman Septimiu Sever (193-211), propovăduind credința în cetatea Magnesia, unde a și fost hirotonit episcop. La o vârstă înaintată a fost arestat și a suportat chinuri greu de imaginat pentru a se lepăda de Hristos. Cu toate acestea, nu s-a îndepărtat de credință, ci a reușit să îi aducă și pe alții, inclusiv pe fiica împăratului. Episcopul Haralambie a fost condamnat la moarte prin decapitare, dar a murit în temniță, înainte de a i se tăia capul, la începutul secolului III.

Izbăvitor de ciumă şi de foamete

Credinţa şi minunile Sfântului Haralambie au rămas vii în conştiinţa creştinilor, de-a lungul veacurilor, istoria consemnând numeroase situaţii în care oamenii i-au cerut ajutorul în situaţii grele, iar el i-a ajutat. După cum se spune chiar în acatistul închinat lui, sfântul este „izbăvitor de ciumă şi de foamete”. În 1813, În Ţara Românească s-a abătut o mare epidemie de ciumă, încât mureau zilnic 300 de bucureşteni. Numită „ciuma lui Caragea”, pentru că s-a petrecut în vremea acestui domnitor, aceasta a secerat 90.000 de morţi. În această situaţie, nădejdea oamenilor a fost pusă în Sfântul Mucenic Haralambie

ca singurul care putea să-i izbăvească de boală. Într-adevăr, după multe rugăciuni şi cereri adresate lui, ciuma a dispărut.

Tot către Sfântul Haralambie şi-au îndreptat oamenii nădejdea şi cu câţiva ani înainte, în 1995, în timpul cumplitei foamete din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi.

În popor, Sfântul Haralambie este ştiut drept ocrotitor nu numai împotriva ciumei, dar şi a holerei, de aceea ziua lui era ţinută cu evlavie mai înainte de ţărani. În nordul Transilvaniei, în aşezările de pe Someş, în Bihor, oamenii duceau în această zi la biserică mălai, grăunţe şi sare spre a fi binecuvântate şi ca ofrandă pentru Sfântul Mucenic Haralambie. După ce erau binecuvântate de către preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora. Tot în această zi se făcea pomană pentru cei care nu au murit de moarte bună.