†AMBROZIE

DIN MILA LUI DUMNEZEU, EPISCOP AL GIURGIULUI

Iată, ne‑a venit sărbătoarea cea dorită şi mântuitoare, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,

temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morţii, înfrângerea diavolului.

Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfintele Paşti

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, slujitori ai Sfintelor Altare, binecredincios popor al lui Dumnezeu, Hristos a înviat!

Cu bucurie duhovnicească să ne deschidem sufletele şi minţile în această noapte sfântă, dând slavă lui Dumnezeu pentru darul cel mare al Învierii oferit poporului binecredincios, aflat împreună în rugăciune, în Biserica Slavei Sale. Nu este moment mai înălţător decât Învierea, nu este ceas mai înălţător decât acela al luminii ce izvorăşte dininima întunericului. Noaptea aceasta sfântă ne transformă pe toţi, chiar şi pentru o clipă, ne oferă o bucurie pe care niciun alt eveniment al lumii acesteia nu ni‑l poate oferi. Toate se înnoiesc în clipele acestea binecuvântate, toate se umplu de har, lumea toată împreună cântă „Hristos a înviat!”, toate îl preamăresc pe Hristos Domnul, Biruitorul morţii şi Dătătorul vieţii celei veşnice. Fiecare suflet, fiecare floare, fiecare adiere de vânt mărturiseşte astăzi Învierea şi‑L preaslăveşte pe Dumnezeu Cel în Treime Slăvit. Fiecare cuget se înalţă astăzi şi pregustă din taina veşniciei, pentru că Învierea reprezintă cheia ce redeschide neamului omenesc uşile Raiului. Este ziua înnoirii, căci astăzi toate se fac noi, se schimbă faţa lumii acesteia, lasă deoparte vălul necunoaşterii şi se înveşmântează cu haina luminoasă a cunoştinţei lui Hristos, Cel mort pe lemnul Crucii şi înviat întru slavă. Să nu lăsăm de o parte nici iertarea, căci Praznicul acesta s‑a clădit pe iertare: mai întâi pentru cei din iad, pe care Domnul i‑a fericit, împlinindu‑le aşteptarea, apoi pentru cei ce au trecut prin lupta cea bună a postului şi a nevoinţei, dar şi pentru cei căzuţi care caută toiag de îndreptare şi de ridicare. Astăzi sunt sfărâmate încuietorile cele ferecate ale Iadului, iar cei ce aşteptau de veacuri mântuirea se ridică la starea cea dintâi, a vieţii împreună cu Dumnezeu, biruitori împreună cu Hristos ai păcatului şi ai morţii. Clipele acestea sunt clipele copilăriei fericite, sunt descoperirea cea plină de lumină a adevăratului sens al vieţii, sunt un adevărat imn al vieţii celei adevărate în Hristos, la care toţi suntem chemaţi. Învierea este cina îmbelşugată a Împărăţiei, masa cea mare la care suntem invitaţi să participăm fiecare din noi, mai mici sau mai mari, nunta Fiului de Împărat întâmpinată cu făcliile credinţei, ale bucuriei şi ale dragostei.

nvierea este Sărbătoarea Sărbătorilor şi Praznicul Praznicelor, este centrul vieţii creştine, Realitatea în care toţi trăim, ne mişcăm şi suntem. Fără Înviere nu

există credinţă adevărată, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu există Biserică şi nu există mântuire. Ea ne descoperă adevărata noastră plămădire, de chipuri chemate la asemănarea cu Dumnezeu, de fiinţe care, în lume vieţuind, sunt chemate să o desăvârşească şi să o arate ca pe lucrarea „cea bună foarte” a Părintelui Ceresc. În Înviere, Hristos Domnul – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat se dăruieşte pe Sine din preaplinul dragostei dumnezeieşti, se face om deplin, asemenea întru toate nouă, în afară de păcat şi ne arată adevărata chemare a umanităţii, aceea către îndumnezeire. Boldul morţii îşi pierde ascuţimea şi umbra păcatului se risipeşte, alungată de lumina cea nepătrunsă a Învierii, credinţa se adevereşte, nădejdea se întăreşte şi dragostea se împărtăşeşte desăvârşit. Temelia Bisericii este Învierea şi masa Sfântului Altar este mormântul din care izvorăşte lumina mântuirii noastre. Hristos ni se dăruieşte deplin şi ne cheamă să ne bucurăm de bogăţia praznicului. În Înviere nu mai este loc de tristeţe, în Înviere moartea devine viaţă. „Astăzi este vreme potrivită, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, să grăim iarăşi acele cuvinte profetice: Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este,iadule, biruinţa? (Osea 13:14; I Cor. 15:55) Astăzi Stăpânul nostru Hristos a sfărâmat porţile cele de aramă şi a pierdut iarăşi faţa morţii. Dar pentru ce vorbesc eu de faţa morţii? I‑a schimbat chiar numele morţii. Acum moartea nu se mai numeşte moarte, ci adormire”. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu nu se sfârşeşte în durerea patimilor şi a Crucii, ci dăinuie pururea în bucuria Învierii din morţi. În noaptea biruinţei asupra morţii şi păcatului, Adam cel Vechi se bucură împreună cu Adam cel Nou – Hristos, de lumina cea nematerialnică a dumnezeirii. Împreună cu el laudă taina Învierii toţi drepţii Vechiului Testament, cei săvârşiţi din această lume cu nădejdea venirii celui ce avea să‑i răscumpere din robia celui rău.

Paştile sunt trecerea noastră, împreună cu Hristos, de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, sunt încununarea drumului pe care împreună îl parcurgem în Biserica Dreptmăritoare. Pe această cale, Hristos ne este călăuză şi sprijin, el ne îndrumă paşii, ne ridică din căderile noastre şi ne îndeamnă să stăruim, să nu ne lăsăm pradă deznădejdii şi neputinţei. În Hristos, omul îşi redobândeşte puterea duhovnicească, în El viaţa învinge păcatul şi moartea, în El devenim făpturi noi chemate la îndumnezeire. Crucea este îmbrăţişarea cu care Hristos cuprinde lumea întreagă şi Sângele Său spală pentru totdeauna întinarea lui Adam celui căzut. Piatra mormântului închide viaţa cea trecătoare şi ne deschide poarta veşniciei, iar pogorârea Sa la Iad sfărâmă încuietorile acestuia. Icoana Învierii este icoana biruinţei asupra morţii, este icoana luminii ce alungă întunericul, este icoana cunoştinţei celei adevărate şi a dragostei desăvârşite.

În acelaşi timp, însă, Învierea a fost şi este încă piatră de poticnire pentru mulţi. Fără sprijinul credinţei este cu neputinţă să înţelegi taina acesteia doar cu puterea minţii. De asemenea, locul său central în viaţa Bisericii nu poate fi cu adevărat priceput şi asumat decât în măsura în care credinţa este cea care luminează raţiunea. Sărbătoarea Învierii Domnului este, aşadar, actul mărturisitor prin excelenţă al Bisericii, al vieţii şi lucrării sale. Nu întâmplător, în timpul praznicului ne salutăm unii pe ceilalţi cu

„Hristos a înviat!” şi nu cu „Paşte fericit!”, făcând astfel deosebirea fundamentală între sărbătoarea întregii creştinătăţii şi un simplu eveniment sărbătoresc de primăvară.

Astăzi avem nevoie, mai mult decât oricând, să cunoaştem adevărul de credinţă al Bisericii şi mai ales mărturisirea despre Înviere. Ea nu este o simplă teorie, ci un adevăr de credinţă, confirmat de mulţi, deşi niciodată înţeles pe deplin cu mintea, piatra de temelie a întregii vieţi creştine. În fiecare Duminică prăznuim Învierea, este ziua Domnului şi, implicit ziua Învierii, momentul în care viaţa întreagă se reorientează după această realitate. Cu atât mai mult astăzi, în ziua luminată a Praznicului Învierii, când toate se fac noi, Biserica întreagă sărbătoreşte taina cea mare a biruinţei asupra morţii şi asupra păcatului.

Pentru aceasta ne‑am pregătit cu toţii, încă de la începutul postului. Împreună cu Sfântul Andrei Criteanul, am plâns mulţimea păcatelor şi căderea noastră în robia celui rău. Ne‑am rugat împreună cu Sfântul Isaac Sirul, ca Hristos Domnul să ne întărească în primenirea vieţii şi să înaintăm pe calea cea adevărată şi duhovnicească. Am luat aminte la înţelepciunea de Dumnezeu inspirată a Sfântului Ioan Scărarul şi la nevoinţele Sfintei Maria Egipteanca. La mijlocul postului, am sărutat toţi, cu evlavie, Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce, armă şi pavăză împotriva diavolului şi a patimilor. Urcând această cale, am privit cu uimire mormântul din care s‑a ridicat Lazăr, cel a patra zi înviat din morţi, şi am slăvit cu bucurie pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, cel ce a intrat în Ierusalim pentru a se da pe sine jertfă, o dată pentru totdeauna, spre mântuirea neamului omenesc.

Dacă privim cu atenţie toate aceste momente din viaţa liturgică a Bisericii, putem observa minunata lor alcătuire, cuprinzând deopotrivă uimirea şi credinţa, durerea şi bucuria, smerenia desăvârşită şi slava dumnezeiască. Încredinţaţi fiind de toate acestea, curăţiţi prin post şi prin Taina Sfintei Spovedanii, împăcaţi cu toţi cei ce ne‑au greşit, ne putem apropia cu sfială de potirul Dumnezeieştii Împărtăşanii, pentru a‑L primi pe Hristos, cel ce a murit şi a înviat pentru noi.

remurile pe care le trăim astăzi ar trebui să ne îndemne la rugăciune şi la o viaţă duhovnicească autentică, însă realitatea este cu totul alta. Nimic din ceea ce

consideram cândva normal şi firesc nu mai este privit la fel astăzi. Trăim o perioadă a modelelor pseudo‑culturale, în care copiii ne sunt educaţi altfel, considerând că prin eliminarea criteriilor clare, a valorilor autentice, a autorităţii, inclusiv a autorităţii părinţilor şi profesorilor, a disciplinei, li se va da posibilitatea să se dezvolte liberi şi să‑şi urmeze mult mai bine ţelurile în viaţă. Însă despre ce dezvoltare este vorba? Cea în care corectitudinea politică impune norme şi criterii imposibil de acceptat în mod raţional? Nu cumva noua politică de acceptare nu este altceva decât o dictatură de catifea, o ideologie pusă la punct pentru a scuza eşecurile unora şi pentru a le prezenta drept repere demne de urmat?

Adevărul nu poate fi negociat, nici relativizat în funcţie de interesele unora sau altora. Nu întâmplător, s‑a vorbit şi se vorbeşte încă despre o critică a adevărului, ba chiar despre o epocă a post‑adevărului, în care toate sunt permise, de dragul experienţei, fără ca cineva să atragă însă atenţia asupra efectelor pe care un astfel de haos moral îl poate produce. Accesul la informaţie este extrem de facil şi astăzi. Doar cu un click, putem afla ceea ce acum câteva zeci de ani nu obţineam decât prin căutări intense prin biblioteci şi prin discuţii cu specialişti într‑un domeniu sau altul. Sigur că o asemenea înlesnire este benefică, însă ea nu ne oferă şi criteriile de selecţie a informaţiei, jaloanele între care putem să ne orientăm, pentru a fi cu adevărat şi temeinic informaţi. Fără aceste repere vom rătăci permanent pe un ocean al informaţiei, fără să ştim vreodată încotro ne îndreptăm cu adevărat.

Toate aceste schimbări produc modificări majore în societate, iar cei mai vulnerabili sunt cei aflaţi la extreme: pe de o parte, copiii şi tinerii, pe de altă parte, cei în vârstă. Primii nu vor putea beneficia de o formare şi de o creştere cu adevărat sănătoasă, ci vor pendula între o părere sau alta, insistându‑se mereu asupra libertăţii de expresie, însă niciodată pe realităţile importante ale existenţei. Ceilalţi, vârstnicii, se vor simţi tot mai marginalizaţi, chiar condamnaţi pentru conservatorismul şi pentru dorinţa lor de a păstra tradiţiile aşa cum le‑au fost transmise de părinţi şi bunici. Dincolo de toate acestea, legăturile dintre oameni se vor pierde încetul cu încetul, creându‑se impresia că viaţa se desfăşoară pe reţelele de socializare şi nicidecum în mijlocul cetăţii. Educaţia clasică este considerată a fi plină de clişee ce trebuie numaidecât eliminate şi înlocuite cu informaţii la zi, mult mai potrivite cu cerinţele vremurilor. Paradoxal, olimpicii noştri şi profesorii lor dedicaţi continuă să urmeaze regula muncii susţinute şi a disciplinei, a respectului, a onestităţii şi a modestiei, fără ca prin aceasta să se ştirbească în vreun fel efortul lor ştiinţific. Libertatea mult invocată se câştigă, se asumă, devine a noastră cu adevărat numai în măsura în care înţelegem că rolul ei este acela de a uni oamenii, nu de a‑i separa sau, cu atât mai mult, de a‑i determina să renunţe la propria lor identitate şi conştiinţă.

Nu doar copiii şi bătrânii ne sunt afectaţi, ci întreaga comunitate. Asistăm de ani buni la o adevărată luptă a duhului acestui veac împotriva Bisericii. Totul este pus sub semnul întrebării, totul este relativizat. Ne sunt criticaţi duhovnicii şi ierarhii, preoţii sunt marginalizaţi, iar cuvântul lor nu mai are greutatea duhovnicească pe care o avea cândva. Sunt vremuri dificile pentru Biserică, însă nu de nedepăşit. Câtă vreme vom rămâne tari în credinţă, apropiaţi de Sfânta Liturghie şi de slujitorii săi, de duhovnici şi de sfintele mănăstiri, va exista mereu speranţă. Roata istoriei ne cheamă astăzi să fim mărturisitori asemenea părinţilor din primele veacuri, asemenea celor care au avut curajul să se opună prin cuvânt şi faptă dictaturilor de tot felul. Astăzi, icoana Învierii şi a Crucii mărturisitoare ne sunt mai apropiate decât oricând.

Nu putem să tăcem nici în faţa războiului de la graniţele ţării, nici faţă de cel ce riscă să înceapă în Orientul Mijlociu. Creştinii de pretutindeni sunt chemaţi să se roage pentru pace, însă câţi, oare, se roagă nu doar pentru pacea armelor, ci şi pentru răbdare şi tărie pentru a birui în războiul duhovnicesc? Dacă ne amăgim că toate cauzele ce au dus la aceste conflicte sunt doar de natură economică, politică sau strategică, ne înşelăm amarnic. În spatele acestora se duce o bătălie de veacuri, o luptă în care cel atacat este sufletul omului şi curăţia lui. Adevăraţii duşmani sunt patimile şi necredinţa, ura şi egoismul, dorinţa nestăvilită de putere şi părerea că nimic nu poate rezista în faţa banilor şi armelor. În faţa acestora nu putem rezista decât cu rugăciune şi nevoinţă, păstrând neştirbită unitatea de credinţă şi dragostea frăţească dintre noi.

reştinismul este prin excelenţă religia iubirii; iubirea este coloana sa vertebrală. Religia aceasta a proclamat principiul iubirii omului în lipsurile lui, identificarea

noastră cu cel flămând, cu cel sărac şi cu cel bolnav. În acest context, anul 2024 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor, precum şi ca Anul comemorativ al Sfinţilor Tămăduitori fără de arginţi. „Creştinismul, spunea reputatul profesor Teodor M. Popescu, a întins, prin iubire, sfera noţiunii de om la toţi oamenii; el a descoperit pe aproapele în parabola Samarineanului milostiv, care face milă cu străinul, cu duşmanul său; iar Biserica a îmblânzit pe oameni, a schimbat raporturile dintre ei, a micşorat distanţele sociale, a potolit patimile omeneşti, a apropiat pe om de om, a pus pe om în serviciul omului.” În aceasta stă taina biruinţei pe care a câştigat‑o creştinismul în lume, umbrind toate religiile şi concepţiile filozofice ale lumii vechi. Biserica a dat asistenţei sociale o organizare rodnică şi binefăcătoare. Instituţiile caritabile de asistenţă socială nu au fost cunoscute de lumea veche. Numai sub imperiul milei creştine apar spitalele pentru îngrijirea bolnavilor, casele pentru creşterea copiilor părăsiţi sau a orfanilor, azilele pentru săraci şi bătrâni. Îngrijirea bolnavilor, indiferent de credinţa, neamul, poziţia sau rolul lor social, în case destinate exclusiv acestui scop umanitar, este o foarte importantă formă a filantropiei, pe care lumea a învăţat‑o de la Biserică.

Astăzi soluţionarea problemelor complexe de asistenţă socială necesită prezenţa specialistului care cunoaşte modul în care trebuie făcute investigaţiile şi diagnosticările sociale şi care poate stabili forma de ajutor cea mai adecvată. Înfiinţarea unei secţii de Teologie ‑ Asistenţă socială în cadrul Facultăţilor de Teologie, pentru pregătirea la nivel superior a specialiştilor în acest domeniu complex şi sensibil, deopotrivă vine să demonstreze încă o dată preocuparea şi grija permanentă a Bisericii.

Totodată, pentru o mai bună organizare, s‑a simţit nevoia unei coordonări a lucrării social‑filantropice atât la nivel central bisericesc, dar şi la nivel eparhial. În acest context, în anul 2007, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a luat fiinţă Federaţia Filantropia care reprezintă la ora actuală, probabil, cea mai activă instituţie filantropică din ţara noastră, acoperind toate palierele activităţii sociale. Cele 24 de asociaţii care fac parte din Federaţia Filantropia, între care şi Asociaţia Letca Nouă a Episcopiei Giurgiului, îşi desfăşoară proiectele în întreg cuprinsul Patriarhiei Române, reuşind să ofere servicii de asistenţă socială tuturor categoriilor defavorizate. În fiecare an, raportul de activitate al Federaţiei reflectă tot mai mult intensa implicare a Bisericii în viaţa societăţii româneşti, încercând să răspundă prompt şi eficient la provocările acesteia, evidenţiind, totodată, faptul că Biserica este cel mai mare filantrop al ţării. Desigur, s‑au realizat analize statistice cât se poate de concludente în ceea ce priveşte activitatea socială a Bisericii, însă aceste evidenţe ar trebui să elimine părerile preconcepute despre aşa‑zisa neimplicare a Bisericii Ortodoxe Române în problemele oamenilor. Lozincile populiste, mesajele tendenţioase, criticile şi acuzele fără fond, toate acestea nu fac decât să încerce minimalizarea rolului pe care Biserica îl are în consolidarea societăţii româneşti.

Racordarea activităţii filantropice a Bisericii la cerinţele societăţii contemporane nu presupune renunţarea la principiile sale fondatoare. Dimpotrivă, astăzi, mai mult ca niciodată, este absolut necesară afirmarea acestora. În cadrul comunităţii ecleziale nu vorbim doar despre o simplă activitate de într‑ajutorare între multe altele, ci despre respectarea unei constante morale, ce porneşte de la taina întrupării şi în‑omenirii şi se împlineşte în taina îndumnezeirii. Deşi aspectele administrative sunt adesea copleşitoare prin multiplele posibilităţi de ramificare şi abordare, în ultimă instanţă, acestea se subordonează aspectului teologic, cel al iubirii mântuitoare, transformatoare, de viaţă dătătoare. Cu riscul de a ne repeta, putem spune că lucrarea de binefacere a Bisericii nu este doar o acţiune socială între multe altele, ci este ACŢIUNEA prin excelenţă, pentru că ea este săvârşită pentru om, însă în numele lui Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Obiectivele sale pot fi doar parţial cuantificate, câtă vreme creşterea, sporirea duhovnicească nu pot fi niciodată cuprinse în limitele statisticii. Cifrele au puterea de a aduce claritate mai ales acolo unde mintea şi conştiinţa omului nu doresc să treacă de barierele firii. Paradoxal, tocmai aceste cifre sunt cele care pun în evidenţă dimensiunea cu totul alta a lucrării filantropice a Bisericii: fiind în lume şi lucrând cu cele ale lumii, Biserica transformă actul neutru al transferului de beneficii într‑o dinamică a mărturisirii şi mântuirii. În sânul Bisericii, milostenia, filantropia nu sunt săvârşite în numele omului, ci în numele lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, arătând astfel că dincolo de împlinirea materială şi de nivelarea discrepanţelor pe care evoluţia societăţii le poate produce în viaţa oamenilor, există o altă perspectivă, mereu nouă, în care fiecare persoană în parte şi toţi, împreună, pot deveni făpturi noi, mărturisitori ai lucrării lui Dumnezeu din lume, înspre ei şi dinspre ei în lume, mijlocitori ai iubirii dumnezeieşti într‑un spaţiu social care, invocând iubirea, rămâne tot mai sărăcit de aceasta.

Noi însă nu săvârşim lucrarea social‑filantropică pentru că această lucrare este la modă, ci pentru că filantropia socială derivă din filantropia soteriologică, adică din filantropia mântuirii, sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Noi avem în Sfânta Liturghie istoria filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. De aceea, din Sfânta Liturghie derivă filantropia socială. Dacă despărţim filantropia socială de filantropia liturgică, contribuim la secularizarea Bisericii din interiorul ei, acest fenomen numit auto‑secularizare. Deci este foarte important să punem accent pe filantropia lui Dumnezeu din Liturghie şi apoi să o arătăm în filantropia Bisericii în societate, evitând deci, pe de o parte, pietismul fără fapte sociale şi, pe de altă parte, secularizarea fără suflet duhovnicesc.3

Dincolo de aceste teoretizări, avem nevoie de exemple concrete. Episcopia Giurgiului, pe care, cu Mila lui Dumnezeu, o păstoresc din 2006, reprezintă un spaţiu particular, atât prin poziţie, cât şi prin realităţile sociale. Ne‑am aştepta ca regiunea aceasta să fie una a oportunităţilor economice, un spaţiu definit de urbanizare şi de dezvoltare economică, având în vedere apropierea de capitala ţării. Realitatea este cu totul alta şi, din păcate, judeţul Giurgiu nu se poate mândri ca fiind unul dintre cele mai prospere judeţe ale ţării. Deşi paradoxală, situaţia de incertitudine economică trebuie acceptată ca atare, orientându‑ne atenţia spre starea de fapt. Majoritatea populaţiei locuieşte în mediul rural, având ca principală activitate agricultura. Aceasta, cu foarte puţine şi inconstante excepţii, este una de subzistenţă, fără perspectiva vreunei dezvoltări pe termen scurt sau mediu. Depopularea satelor se simte tot mai acut, generaţia tânără migrând către Capitală sau luând drumul străinătăţii, fără dorinţa de a se mai întoarce. În urmă, rămân bunicii şi părinţii ce continuă să se îngrijească pentru siguranţa zilei de mâine, refuzând să mai spere că situaţia s‑ar putea îmbunătăţi. Poate că această descriere poate părea exagerată, însă aceasta este realitatea cu care ne confruntăm: sate lipsite de canalizare şi apă curentă, fără asistenţă medicală, cu şcoli închise pentru simplul fapt că nu mai există copii care să le frecventeze, cu locuitori a căror medie de vârstă depăşeşte cel mai adesea 50 de ani.

Un asemenea fenomen nu poate fi, în situaţia actuală, nici preîntâmpinat, nici stopat. Singura măsură concretă ce se poate realiza este cea a remedierii urgenţelor. De aceea, în cadrul Episcopiei Giurgiului, de peste 15 ani, funcţionează Cabinetul Medical „Sf. Ioan Rusul”, unde stavrofora Andreea Dragomir ‑ medic primar 4 în medicină de familie, asigură asistenţă medicală pentru 4273 persoane ‑ clerici şi credincioşi din cuprinsul eparhiei noastre, dintre care 418 sunt cazuri sociale grave, neavând asigurare medicală de sănătate, necesitând o atenţie specială şi o medicaţie specifică, precum şi un număr de 310 refugiaţi.

De asemenea, în localitatea Slobozia, din imediata vecinătate a Municipiului Giurgiu, se află Aşezământul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ce asigură adăpostul şi masa pentru mai multe familii destabilizate. Aşezământul are drept scop ocrotirea şi reintegrarea în societate a mamelor şi copiilor, victime ale violenţei în familie. În momentul de faţă, în acest centru, mame şi copii beneficiază de un program foarte bine stabilit, sub atenta supraveghere a unei echipe bine formate a Episcopiei Giurgiului (medic, asistent medical, psiholog, asistent social, jurist, administrator, instructor de educaţie). De asemenea, centrul urmăreşte integrarea socială atât a mamelor, cât şi a copiilor, prin oferirea de programe de conversie profesională şi de şcolarizare, în funcţie de cerinţele economice ale regiunii. Alături de acestea, toate centrele sociale ce aparţin D.G.A.S.P.C. Giurgiu beneficiază de asistenţă religioasă din partea unor preoţi misionari dedicaţi, ce încearcă să aducă nu doar un strop de bucurie şi de linişte în sufletele celor părăsiţi, aflaţi în nevoie, ci şi să contribuie la identificarea unor soluţii concrete pentru susţinerea acestor persoane.

Totodată, în casele protejate aflate în grija aceluiaşi centru din localitatea Slobozia, beneficiază de asistenţă medicală şi psihologică, hrană, plata utilităţilor, îmbrăcăminte şi medicamente, un număr de 5 mame şi 17 copii. Pe lângă toate acestea, în Eparhia Giurgiului se desfăşoară o serie de programe social‑filantropice care vizează îngrijirea la domiciliu a bătrânilor singuri nedeplasabili, a copiilor orfani sau abandonaţi; asistarea şi consilierea persoanelor dependente de droguri, acordarea de ajutoare materiale şi financiare pentru familiile sărace, oferirea de masă caldă, zilnic, prin cantinele sociale. În acelaşi timp, în baza parteneriatului încheiat între Episcopia Giurgiului şi Centrul de Transfuzie Sanguină Giurgiu, sunt organizate constant acţiuni de donare de sânge la care participă preoţii şi enoriaşii, dintr‑un profund sentiment de solodaritate cu cei aflaţi în suferinţă.

Este important să înţelegem că viaţa şi sănătatea sunt daruri dumnezeieşti pe care se cuvine să le păstrăm, atât cât ne este cu putinţă, şi să‑i sprijinim pe cei care nu mai au puterea şi posibilitatea să continue. În această zi plină de lumină se cuvine să dăm însă slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile cu care ne‑a binecuvântat în tot acest răstimp. De asemenea, Episcopia Giurgiului a iniţiat programul „Fii bucurie!”, în cadrul căruia un grup inimos de preoţi şi credincioşi doresc să le fie alături celor uitaţi şi în suferinţă, mai ales în puţinele momente de bucurie pe care viaţa li le mai poate oferi. Dincolo de sprijinul lor material şi spiritual, toţi aceşti oameni au nevoie de prezenţa mângâietoare şi încurajatoare a celorlalţi. Singurătatea şi uitarea sunt boli ale acestui veac, iar aceşti oameni, în marea lor majoritate vârstnici, suferă cel mai tare din cauza acestora. De aceea, am socotit de cuviinţă se oferim fie şi câteva clipe în care să simtă că nu sunt şi că nu vor fi părăsiţi şi uitaţi de către lumea aceasta atât de tulburată.

La ceas de sărbătoare, se cuvinte să le mulţumim tuturor preoţilor din parohiile Eparhiei pentru frumoasele activităţi pe care le desfăşoară în plan pastoral, cultural, pastoral‑misionar şi administrativ. Avem nevoie mai mult ca niciodată de preoţi vrednici, bine pregătiţi, râvnitori, buni chivernisitori ai harului ce li s‑a dat prin Taina Hirotoniei. Asemenea, se cuvine să‑i felicităm pe părinţii ce se nevoiesc în mănăstirile giurgiuvene şi să‑i încredinţăm de tot sprijinul nostru. Dacă la începutul anilor ’90, în Giurgiu nu exista decât o singură mănăstire, la Comana, aflată într‑o avansată stare de degradare, astăzi aşezămintele monahale ale Eparhiei s‑au înmulţit, unele dintre ele fiind ridicate din temelie, iar altele precum Comana, Găiseni sau Schitul Mironeşti, fiind restaurate şi înfrumuseţate. Toate desfăşoară ample programe sociale şi culturale, devenind adevărate repere de trăire duhovnicească şi lucrare misionară.

Datori suntem să ne adâncim neîncetat în taina comuniunii noastre creştineşti, în taina împreună vieţuirii cu Mântutitorul Hristos, Cel Care se află

între noi pururea. Să dorim cu mult dor împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, împărtăşire care, începând de aici, din lumea aceasta vremelnică, se va desăvârşi atunci când vom păşi pragul veşniciei şi Îl vom vedea pe Mântuitorul nostru faţă către faţă, aşa după cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, dar mai ales în aceste zile de Paşti: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă‑ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale!” (tropar din Canonul Învierii). Pentru a ne împărtăşi de Hristos, ne‑am curăţit sufletul de păcate, prin rugăciune, post şi mai ales prin Taina Sfintei Spovedanii. Pentru Hristos ne‑am lepădat de cele ale lumii şi am năzuit la roadele cele bogate ale Împărăţiei. Să nu uităm de toate acestea la ceas de bucurie sfântă, pentru că nevoinţele noastre reprezintă urzeala veşmântului luminat pe care‑l purtăm astăzi. Ele sunt firele nevăzute ce întăresc haina nestricăciunii şi tot ele sunt cele care îi dau trăinicie, pentru a îmbrăca pe omul curăţat de patimi.

Vă doresc să prăznuiţi Sărbătoarea Învierii Domnului cu pace, sănătate şi alese bucurii duhovniceşti, după datina străbună. Împărtăşindu‑vă gândurile noastre cele bune, Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul Vieţii, să vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑vă de aceste sărbători întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru, de tot binele doritor şi către Domnul rugător,

Episcopul Giurgiului